De la litere la cuvinte

În ceea ce priveşte recunoscutul literelor, Măruca a făcut progrese semnificative în ultimele luni. Acu' recunoaşte mai toate literele (de tipar), atât mari, cât şi mici. Mai face greşeli uneori (confundă „Ţ” cu „Ă”, sau „l” cu „i”), dar în general are o rată de reuşită destul de mare. (N-am prea încercat încă să-i spun literele în pronunţie englezească; doar o dată sau de două ori, da' am renunţat când i-am văzut privirea confuză. Poate mai încolo...)

Ce nu-i iasă încă e trecutul de la o înşiruire-de-litere la cuvinte. Chiar dacă recunoaşte toate literele, chiar dacă sunt cuvinte simple şi scurte (apa, mama, dar,...), încă nu face conexiunea litere -> cuvânt.

În careva seară se juca singură pe Poisson Rouge (apropo, şi-a îmbunătăţit foarte mult şi abilitatea de a controla cursorul de pe ecranul computerului, în special via touch pad; doar dacă acesta lipseşte pune mâna pe mouse), şi avea la un moment dat pe ecran o portocală sub care scria mare ORANGE. Arătând cu degetul sub fiecare din litere a zis:

- O... R... A... N... G... E...

Şi după o mică pauză:

- Por-to-ca-lă... Portocală!!!

Recunoscuse obiectul de pe ecran (portocala), şi intuise bine că ceea ce era scris dedesubt trebuia să aibă legătură cu acesta. Şi totuşi, chiar dacă a recunoscut fără să greşească fiecare dintre litere, şi chiar dacă ştie pronunţia în engleză pentru portocală (orange), nu a făcut conexiunea dintre litere şi cuvântul englezesc. În schimb, a „văzut” scris cuvântul românesc, fără să aibă nici un fel de problemă cu faptul că literele şi cuvântul nu par să producă aceleaşi sunete.

Probabil că-ntr-o bună zi o să facă şi conexiunea necesară. Până atunci însă, multe poveşti o să mai am de citit :-)...

Ultima dată? Sigur că da...

Măruca devine din ce în ce mai inventivă în ceea ce priveşte modurile în care încearcă să-şi atingă scopurile. Bunăoară, în seara asta ne jucam „de-a mersul la spectacol”. Asta însemna următoarele (toate fiind inventate „din mers” de Uca):

• Mers în „sala de spectacol”, care era în camera de zi fix acolo unde se află (fostul?) balansoarul ei de bebe. Locul ei în „sală” nu putea fi altundeva decât în balansoar, iar al meu --pe care eram insistent rugat să-l ocup degrabă, căci al'fel era ocupat de altcineva-- era fix lângă, pe jos.
  
• După f'un minut, două de pretins că ne uitam ba la spectacolul cu Frumoasa din Pădurea Adormită, ba cu Cenuşăreasa, ba cu nu mai ştiu cine, trebuia să plecăm „acasă”.
  
• „Acasă” era pe canapeaua din aceeaşi cameră, unde iar stăteam f'un minut, două şi ne pregăteam de mers la --aţi ghicit?-- un nou spectacol.
  

Ehh, şi după ce-am făcut traseul ăsta fo' juma de ceas, am anunţat-o că mai merg la „spectacol” cu condiţia să fie ultimul din seara asta. A fost de acord. Ehh, ce credeţi că a zis la două minute după ce-am revenit „acasă”? Vă zic eu:

- Bună dimineaţa! Gata, e o nouă zi, hai tata la spectacol.

Normal c-a trebuit să merg, mai ales că devenise brusc o comedie :-)...

Ţi-am promis, mama...

M-am convins de-un lucru: (când vrea) Măruca e om de cuvânt. Dovada? Iaca: cu puţin înainte de a ne aşeza la masă Măruca a cerut:

- Vreau îngheţată, mamaaaa...

- Sigur, sigur, şi-ngheţată, da' hai mai întâi să păpăm ceva mâncare „adevărată”, i-a răspuns Melinda.

Zis şi făcut. Măruca se pune şi mănâncă alături de noi meniul zilei. Cinci minute mai târziu (când farfuria încă-i era mai degrabă plină, decât goală), Măruca ne anunţă:

- Mama, vreau îngheţată acum. Doar ţi-am promis că vreau îngheţată, mama...

Acu' spuneţi şi voi: nu trebuie părinţii să-şi înveţe copiii să nu-şi încalce niciodată promisiunile? Normal că n-am mai avut de ales :-)...

Scrisoare de la Moş Crăciun

După ce aseară s-a văzut cu Moşu' şi i-a cântat spre încântarea sa, azi Măruca a mai avut parte de o surpriză: a primit o scrisoare din partea Moşului. De fapt, un răspuns la scrisoarea pe care i-o trimisese mai devreme. Zice aşa (într-o traducere şi adaptare proprie):

„Dragă Prietene Maria,

Îţi foarte mulţumesc pentru scrisoarea ta. Primitul de scrisori de la băieţi şi fete de prin toată lumea e una din cele mai mari bucurii ale mele... HO HO HO, cât îmi place să primesc poşta.

Polul Nord este foarte aglomerat zilele astea! Toată lumea mă ajută să mă pregătesc pentru ziua cea mare. Spiriduşii lucrează la greu în atelier, având grijă de ultimele finisări ale jucăriilor. Sunt atât de multe lucruri de făcut că până şi renii dau o mână de ajutor. Se pricep binişor la testat, verificat de liste şi adus de scrisori. Doamna Crăciun îi face pe toţi fericiţi cu cântecele pe care le cântă. Deasemenea, mă ajută să scriu adresele pe plicuri. Sunt foarte norocos că am atât de multe ajutoare!

Ştii, când călătoresc cu sania în noaptea de Crăciun, sunt întotdeauna uimit de cât de frumoasă este planeta noastră şi de cât de mult îmi doresc să o protejez. Doamna Crăciun întotdeauna îmi împachetează biscuiţii în punguţa mea preferată şi refolosibilă pentru micul dejun, pe care o iau cu mine în lungul meu drum în jurul lumii. Ea ştie cât de mult îmi plac biscuiţii ei!

Ei bine, e timpul să mai trec pe la Spiriduşi din nou. Sper să ai parte de o foarte frumoasă sărbătoare şi te rog să-mi scrii din nou anul viitor!

Veselul tău prieten,

Moş Crăciun   [Moşu']

PS Mi-au plăcut abţibildurile de pe scrisoarea ta!!”

Uau! Moşu ăsta-i incredibil... Cred că la anu' o să-i scriem şi-o să-l întrebăm care este părerea lui vizavi de schimbarea climei, a regimurilor politice şi a monedei canadiene în raport cu alte valute... 'Au poate o să ne limităm la a-l ruga să ne trimită o poză cu Rudolph; noi o să-i oferim la schimb una cu Veve şi cu Dodo.

ps/ Pfiuu... Răsuflu şi eu uşurat -- se pare că planu' cu o pisică adevărată a fost dat uitării (deocamdată). Pe de altă parte, ieri zicea ceva Măruca despre cât de mult i-ar place să aibă un iepuraş mic... Cre' că mă pasc negocieri crâncene cu Moşu' în anii viitori...

Întâlnire cu Moş Crăciun

Ca şi-n precedenţii ani, Măruca s-a-ntâlnit şi anul acesta cu Moş Crăciun. Spre deosebire de acum doi ani, când a fost mai degrabă speriată de îmbrăcămintea şi barba Moşului, anul acesta i-a sărit în braţe nu mult după ce bietul Moş s-a aşezat oleac' pentru a se odihni după lunga-i călătorie.

Mai apoi i-a cântat, în cor cu ceilalţi copii, cântecelul cu dalbe plete ce rimau cu cadouri multe. Iar când a chemat-o Moşu' i-a dedicat un cântecel pe engleză (spre surprinderea mea): Twinkle, twinkle, little star.

După care a fost mult prea preocupată cu desfăcutul şi studiatul cadoului (ei, dar şi al celorlalţi copii) pentru a mai realiza când şi-a luat Moşul tălpăşiţa. Norocu' lui :-)...

ps/ Uitaşi să spun: înainte să se vadă, Moşu a trimis un mesaj video pentru Măruca (se-ncarcă-ncet... răbdare; fără tutun). După cum se poate vedea din imaginile video şi cea de mai sus, până şi la Polu' Nord se mai taie din barbă dacă nu eşti cuminte ;-)...

Şase

Mai pe la-nceputul anului, Măruca reuşea să numere până la 10 sărindu-l pe şapte. Nu-l mai sare. Nu pe şapte. Acu' (de fapt, de o bună bucată de vreme) îl sare pe şase. Aşa că Albă-ca-Zăpada tot cu opt pitici are de-a face :-).

Cum a reuşit să corecteze omiterea lui şapte e o enigmă; de ce a-nceput să-l sară pe şase e un mister. Dacă va continua în stilul acesta o să ajungă la un moment dat la numere negative, moment la care nu o să mai conteze prea mult :-).

O altă treabă pe care am observat-o la Măruca legat de numere: după ce ne jucăm puţin cu numărat de diverse (păpuşici, bombonele, etc.), la un moment dat --probabil când începe să dea semne de plictiseală-- începe să o facă la modul: unu, unu, unu,... şi continuă cu câte un unu pentru fiecare din obiectele numărate. Cam bănui că asta i se trage de la o experienţă de care îmi aduc vag aminte... Cu luni în urmă, când încercam să o iniţiez în ale număratului, şi ne jucam cu număratul degetelor din dotare, la un moment dat Uca a-nceput să spună unu, unu, unu,... arătând fiecare deget în parte. Îmi pare că i-am răspuns ceva de genul:

- Ai dreptate! Ăsta e un deget, acesta alt un deget, cel'lalt încă unu',...

Probabil a prins ideea că atâta timp cât arată fiecare obiect în parte şi spune unu, n-are cum să greşească. Şi adevăru-i că are dreptate. Problema e că atunci nu mai vorbim de numărare, ci --mai degrabă-- de enumerare.

O altă treabă puţin curioasă e că pe engleză numără fără greşeală până la 12. (Şi vorbeşte tot mai mult pe engleză prin casă -- ba cu noi, ba cu păpuşile.)

Din câte pot să-mi dau seama, se descurcă binişor şi cu adunările de numere mici. De exemplu, când o-ntreb dacă mi-a adus şi mie elful o ciocolăţică, răspunde:

- Păi n-a adus treeei...

- Da' de ce trei?

- Păi una pentru tine, una pentru mama, şi una pentru mine.

- Aaa, da? Tre' să-l sun pe elfu' ăsta să stau de vorbă cu el puţin... :-)

Desigur, când se-ntâmplă să adune două numere a căror rezultat e mai mare de şase, rezultatul va ieşi cu unu' mai mare decât trebuie. Adică a-nţeles cum funcţionează adunatul ('au „pusul laolaltă”, că nu pare mare fană a unui limbaj formal).

Cum ar veni, un pas înainte. Sunt sigur că au să urmeze şi alţii. Sau, ca să citez din cineva celebru p-aci: unu, unu, unu,...

Iarna-i grea, omătul mare

Dat-a zăpada peste noi. Şi, nu după multă vreme, şi noi peste ea. O zi excelentă de zbenguit prin zăpadă -- călduţ, fără vânt, cu neaua proaspătă şi necălcată.

Unde mai pui că trebuia şi o diversiune pentru a mai uita de febră şi muci-n brâu... Okay, poate joaca în zăpadă nu e chiar cel mai indicat tratament; da' e clar preferat. Şi nu doar de cei mici.

Scrisoare către Moş Crăciun

Prima scrisoare. Copiată de pe o foaie scrisă de mama (la dictarea Mărucăi), da' orşicât, în scriitura originală a autorului. Zice aşa:

DEAR SANTA

SMALL BEAR

REAL KITTY

PLEASE

THANKYOU

MARIA, 3

(Adicătelea, într-o traducere aproximativă: „Dragă Moşule / Ursuleţ / Pisoi adevărat / Te rog / Mulţumesc / Maria, 3”.)

După care a fost pusă într-un plic adresat lui: „Santa Claus / North Pole  HOH OHO / Canada”, şi dusă la poştă.

Acu', eu unu' stau ca pe jăratec. Îmi cam vine să-i scriu şi eu la Moşu' ceva de genu': „Dear Santa, The "real" part was a joke. Really. Warm wishes -- The Real Santa :-)”. Nu de alta, da' parcă n-aş vrea concurenţă pentru Veve...

ps/ În altă ordine de idei, azi a fost Ziua Naţională a României -- 90 de ani de la Marea Unire. La Mulţi Ani, România!

Actualizare (22 decembrie): A venit răspunsu' Moşului.

Decembrie la orizont

Deci, în afara unei mutriţe care parcă spune „să râd 'au ba?”, mai vezi ceva-n imaginea din stânga?

Dacă mai vezi ceva, aş paria că tre' să fie „chestia” aia colorată cu Moş Crăciun din dreapta Mărucăi. Ei bine, chestiunea cu pricina e foaaarte importantă -- pentru că are douăzecişipatru de sertăraşe mici (numerotate de la 1 la 24), câte unul pentru fiecare zi de mâine până în ajunul Crăciunului.

Treaba e că Moşu' va trebui să-şi trimită emisarii (cunoscuţi şi sub numele de elfi) în fiecare din aceste zile cu misiunea de a lăsa o dovadă (dacă se poate dulce) întru existenţa şi inevitabila lor venire cu desaga.

Evident, Uca n-a avut nimic împotrivă. Ba chiar a fost atât de în favoarea ideii, încât a promis să cânte în fiecare dimineaţă: „Moş Crăciun cu plete dalbe / Ce-ai plecat de prin nămeţi / Să aduci tu daruri muuuuulte / La fetiţe şi băieţi / Moooooooş Crăciuuuuun / Moooooooş Crăciuuuuun...”.

În mod limpede, decembrie nu e cea mai bună lună pentru diete. (Decât, eventual, pentru una bogată în ciocolată şi alte cele învelite în stanioale.)

Elf -- Cum se traduce în româneşte? Că mie nu-mi vine în minte decât „ajutor de Moş Crăciun”, da' asta e o traducere atât de lungă şi întortocheată pentru un cuvânt atât de scurt şi de limpede...

Scurt program artistic

Pentru ultima întânire din anul acesta de la „club”, părinţii au fost invitaţi să vină cu un sfert de oră mai repede după odrasle, dacă vor să asiste la un scurt program artistic susţinut de aceştia din urmă.

Cei mai mulţi dintre părinţi au vrut să asiste. Şi cei mai mulţi copii. Unu' dintre ei (nu dăm numeee ;-)) a cântat ce-a cântat, însă după ce-a trecut „dansu' puiului de găină” („the chicken dance”), a decis că e mai interesant să continue „spectacolul” de după o coloană ce se afla în decor. Orşicât, merită măcar menţiunea pentru cel mai original „număr” care nu era-n program :-).

(Okay, am zis că nu dăm nume; da' un indiciu putem da: e-n albastru cu opincuţe roz.)

(Alexandra e prima din dreapta; Thea e a treia din dreapta;  iar Noemi e prima din stânga. Numele celorlalţi „actori” n-a fost înregistrat.)

Prima semnătură

Venit-a şi momentul în care Măruca şi-a scris numele. Până acuma a mai scris litere/cifre pe hârtie sau tablă, însă nu ţin minte să-şi fi scris şi numele complet. De data asta a avut un motiv s-o facă.

În pregătirea ultimei întâlniri (din anul acesta) a „clubului de ucenici” (care, până la urmă, a fost referit mai mereu ba ca „şcoală”, ba ca „grădiniţă”), Thea şi Măruca (la sugestia şi cu suportul mămicilor: Simona şi Melinda) au pregătit câte o felicitare de sărbători pentru Mary, Jason şi Tanika. Normal că piticele au fost entuziasmate de idee şi au ţinut neapărat să semneze ele însele. Aşa că, la dictare (şi după un test făcut pe ciornă), Uca a semnat: M... A... R... I... A.

(Din păcate n-avem poză. Era scris tremurat, cu litere de tipar şi parcă pe marginea unei semilune... da' orşicât, e un început.)

La clubul de mici ucenici

Cu ceva mai bine de o lună în urmă, am înscris-o pe Uca la două activităţi de grup: un cerc de „arts & crafts” (un fel de lucru manual -- adică decupat, lipit, colorat, etc., la care se adaugă cântat, alergat prin sala de sport) şi unul de gimnastică. De vreo trei săptămâni a şi început să meargă.

La cel de gimnastică a fost o dată, s-a uitat la ce se face, şi a zis că nu vrea. Şi n-am mai mers.

La cel'lalt lucrurile nu-s chiar atât de alb-sau-negru. Grupul se întâlneşte de trei ori pe săptămână (luni, miercuri, vineri), câte două ore la fiecare întâlnire (dimineaţa, începând cu ora 9:30), la un centru comunitar din cartier. Sunt trei educatori (Mary, Jason şi Tanika) şi cam 10-15 copii cu vârste între trei şi cinci ani. Dintre prietenii Mărucăi, mai sunt înscrişi Thea şi Alexandra (cu care se joacă aproape zilnic pe alee) şi Naomi (cu care se joacă mai rar, dat fiind că stă olecuţă mai departe).

Părinţii sunt rugaţi să se retragă din sala unde au loc activităţile, ceea ce a provocat o panică majoră în rândul micuţilor la prima întâlnire. Uca n-a făcut excepţie, şi s-a alăturat plânsului în cor. N-au prea contat promisiunile Melindei că o aşteaptă afară (ceea ce, de alfel, a şi făcut). În fine, până la urmă s-au despărţit cu lacrimi în ochi, pentru a se revedea cam la fel două ore mai târziu. După aşa o primă experienţă nu mai eram deloc siguri că o să urmeze o continuare.

Da' a urmat. Şi asta îndeosebi pentru că Thea (vecina şi cea mai bună prietenă a Mărucăi) absentase de la prima întâlnire, aşa că era foarte curioasă să meargă şi a tot insistat să o facă împreună cu Măruca. Aşa că au mers împreună; Uca a plâns din nou, Thea nu. Orşicât, până la sfârşitul întâlnirii s-a instaturat suficient de multă voie bună încât să iasă amândouă cu zâmbetul pe buze (şi fluturând desenele făcute între timp).

Acu', aproape trei săptămâni mai târziu, nu pare să mai fie o tragedie separarea de Melinda. În general, Măruca se bucură de activităţile de la întâlnirile astea, ceea ce o face să vrea să participe la ele. (Când nu vrea, nu merge; s-a-ntâmplat de vreo două ori. Şi e perfect okay să vrea sau să nu vrea.)

Orişicât, Uca-nceput să vorbească (şi) în (aproximativ) engleză cu păpuşile prin casă ("Ooh, don't worry -- mommy's coming back soon!"), să cânte mai mult (a avut succes la ultima tură cu metrou' :-)) şi să vrea să spună la toată lumea de realizările ei din timpul „orelor de clasă”. Ceea ce-nseamnă că probabil o să vrea să-nfrunte geru' iernii în unele dimineţi viitoare. (Programul continuă până în primăvară; după care urmeaza o nouă tură de înscrieri, dacă o să mai fie amatoare.)

Balonaşe

Te prinzi în joc?

Ghici ghicitoarea mea?

Acalmie de duminică dimineaţa. O-ntreb pe Uca:

"- Vrei să ne jucăm un joc nou?"

"- Da."

"- Ok. Fii atentă, că are nişte reguli simple. Unul din noi se gândeşte la un cuvânt, şi nu spune ce cuvânt e. Iar celălalt pune tot felu' de întrebări celui dintâi în încercarea de a ghici la ce cuvânt s-a gândit. Sună bine?"

"- Da."

"- Bun. Acu' gândeşte-te la un cuvânt."

"- Ăăă... Aurora!" [De la Prinţesa Aurora, frumoasa din pădurea adormită...]

"- Ok, ok, da' ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e, ci că o să-ncerc să-l ghicesc eu... Hai, înc-odată -- gândeşte-te la un cuvânt şi nu-mi spune ce cuvânt e."

"- Ok."

"- Te-ai gândit?"

"- Da -- bebe Aurora!"

"- Aaarghh... Păi nu ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e? Şi era vorba de un singur cuvânt, nu de două... Uff... Mai încercăm o dată?"

"- Gândeşte-te tu!"

"- Ok, mă gândesc eu atunci... ăăă... m-am gândit!"

"- Ok."

După fo' 10-20 de secunde în care ne uităm unu' la cel'lalt în tăcere -- ea cu o faţă senină şi ochi mari, eu cu o figură din ce în ce mai nerăbdătoare:

"- Acu-ntreabă-mă!"

"- Ce?"

"- Ce vrei tu ca din răspunsurile mele să ghiceşti cuvântu'..."

"- Aaa, okay... Ce cuvânt e?"

"- Aaaaargh..."

Şi ăsta a fost momentu' la care am cedat nervos ;-)... Adicătelea am decis că probabil jocurile bazate pe reguli nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru duminică înainte de amiaz'...

ps/ Câteva minute mai târziu, când am mai avut încă o tentativă de a juca jocu', prima întrebare a lui Uca a fost:

"- Plouă?"

O excelentă întrebare de debut, nu-i aşa? :-)

Plimbarea de seară

"- Ies cu Dodo la plimbare...", e ce mă simt dator să spun când blănosu' mare începe să nu-şi mai găsească locul nici în casă, nici în curtea din faţa casei. Anunţ la care Uca reactionează, de cele mai multe ori, cu un:
"- Vin şi eeeeu! Aşteaptă-mă, tata..."

Şi dacă nu e super-târziu (uneori şi atunci) e musai să aştept. Da' adevăru-i că-mi face plăcere să ies cu Uca (şi Dodo) la plimbarea de seară. De obicei, mergem pe terenul de sport din apropiere, sau --dacă e vreme ploioasă-- facem o tură în jurul complexului de case în care stăm.

Da' cel mai distractiv e când mergem pe t'ren, cum îi spunea Măruca până nu demult (iar acum îi place să mă imite cum o corectam: "- Nu t'ren, ci teeeee-ren!"). Şi asta pentru că, o dată ajunşi acolo, îl pot lăsa pe Dodo din lesă să zburde fericit (spre deosebire de alergătorii care se-ntimplă să fie atunci în plin proces de ars calorii, şi care brusc îşi descoperă resurse nebănuite, acompaniate de priviri disperato-încruntate aruncate în direcţia mea) şi mă pot dedica în întregime jocului cu Uca.

Care joc e o combinaţie aleatoare de:

• alergat de la o poartă la alta, sport la care eu sunt obligat (prin contract) să ajung întotdeauna pe locul doi, dacă se poate la o lungime de nas de mai rapida Măruca :-),
• alergat de la o poartă până la prăbuşirea finală, având în spinare anterior pomenita vitezistă care acum simte nevoia unei bine-meritate pauze (activă) odihnitoare,
• făcut "casteluţe" în ţărâna/zgura de pe pista de alergare,
• învârtit iute-iute pe loc drept, pînă t'renu' începe să se-ncline şi să ne basculeze în iarbă,
• (dacă e-ntuneric) stat pe spate-n gazon cu ochii împlântaţi în cer şi dând concurs care descoperă cea mai luminoasă stea, sau explicând cine a mâncat din Lună,
• (dacă e lumină) alergat după umbre şi sărit cu ambele picioare pe ele într-o tentativă (până acum mereu eşuată) de a împlânta o dată umbra-n pământ,
• ... şi cine mai ştie ce alte ghiduşii d-astea care acum nu-mi mai vin în minte.

Oricum, cert este că atât Uca cât şi eu (sigur şi Dodo, mai puţin sigur restul lumii) ne distrăm de minune. Cam după juma' de ceas ne dăm bătuţi şi ne hotărâm s-o luăm spre casă, moment la care Uca începe să caute prin iarbă câte o floricică de trifoi sau păpădie („pentru mama”), pe care apoi mi-o dă să o ţin eu când ajungem în dreptul „pietrei lui Ariel” (un bolovan mai mare, ce seamănă binişor cu stânca pe care stă Micuţa Sirenă -- vezi detaliile de pe perete), de pe care e obligatoriu să sară („de trei ori, că şi eu tot trei ani am”) dacă se poate direct în braţele mele (treaba mea ce fac cu patrupedu' care trage ca apucatu' la văzu' altor semeni de-ai săi aflaţi în plină plimbare de seară).

Ehh, şi când ajungem acasă, eu sigur istovit şi tentat să scot limba precum Dodo (care nu pierde nici o clipită şi începe să lipăie în blidu' cu apă, după care nu vreţi să ştiţi cum îi şiroieşte de pe botic de jur-împrejur), Uca se grăbeşte să dea buzna înăuntru şi să anunţe:
"- Am venit, mamaaa!"

După care are loc tradiţionalul „schimb de fanioane”: floricica culeasă în parc pentru paharu' cu lapte (mixat cu biscuiţi şi banană) încălzit, ce o aşteaptă pregătit. Şi care se serveşte, de regulă, vizionând (a mia oară) aventurile lui Tinker Bell, Ariel, Mariposa, Mulan, sau cine mai ştie cine...

Şcoala, o primă „întâlnire”

"- Tati, eu când o să cresc mai mare o să mă duc la şcoală, bine?"

Asta e ce mi-a spus Măruca în zori, când mă conducea pe alee înainte să plec la lucru. (Dacă se trezeşte înainte să plec, cam vrea să mă conducă puţin, împreună cu Melinda şi, uneori, Dodo. Ăsta e, de fapt, compromisul la care ajungem plecând de la cererile ei de a o lua la lucru cu mine.) Mi-s destul de sigur că aşa o declaraţie ar fi făcut pe mulţi părinţi fericiţi. Pe mine însă, hmmm, m-a pus pe gânduri...

Problema mea este că nu sunt deloc încântat de metodele aplicate în şcoli în vederea educării copiilor. Să nu se-nţeleagă greşit, sunt clar în favoarea învăţatului de către copii (şi nu numai) a cât mai multor lucruri; însă la fel de clar sunt şi împotriva învăţatului sub presiunea pedepselor sau a recompenselor, adică exact stilul practicat în şcoli.

În ultimii câţiva ani am citit destul de multe despre cum altfel decât la şcoală poţi căpăta o educaţie; ei bine, din ce-am citit, cel mai şi cel mai mult cred că mi s-ar fi potrivit ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc „unschooling”. (Şi care în limba română probabil că s-ar traduce cel mai bine prin „neşcolire”, în sensul de neinstituţionalizare, ne-trimitere la şcoală.) Foarte pe scurt, e vorba de o metodă prin care copilul (cel care învaţă) este în cea mai mare măsură în control a ceea ce face pentru a învăţa -- el decide ce, când, cât şi cum învaţă. Singurele dependenţe pe care le are sunt cele date de accesul la resurse (i.e. accesul la Internet trebuie aranjat cumva, biblioteca la fel, clubul de paraşutism, balet, teatru, excursii, etc. toate astea sunt lucruri pentru care trebuie plătit şi/sau făcut diverse demersuri pentru a fi obţinute; ei bine, finanţarea şi demersurile necesare nu sunt neapărat sarcina celui care învaţă; dar ar putea fi). Aflându-se în control a ceea ce învaţă, şi având suficient de multe resurse la dispoziţie şi expunere la diverse "provocări", copilul îşi va alege singur subiectele pe care să le studieze, şi tot singur va decide şi până la ce nivel le va studia (superficial, avansat, expert, etc.). Şi dat fiind că studiul este dictat în totalitate de propria-i curiozitate şi interes e de presupus că ceea ce va învăţa îi va rămâne bine fixat în bagajul de cunoştinţe. (Spre deosebire de şcoală, unde învăţatul sub şantaj nu îţi dă nici o motivaţie să vrei să-ţi aminteşti ceea ce ai studiat. Adică ceea ce foarte uşor se poate observa la generaţiile de absolvenţi de şcoli de pretutindeni.)

Toate bune şi frumoase, mai puţin un aspect: neşcolitul acesta e o metodă care mă atrage pe mine (şi cred că mi-ar fi venit ca o mănuşă în copilărie), lucru pe care nu l-aş putea spune şi despre Măruca. În fapt, nu am nici cea mai vagă idee care îi sunt preferinţele în materie de metode de învăţat. Până acum, ceea ce a învăţat a învăţat prin imitare şi prin joc. Nu am insistat niciodată cu impunerea unui program de studiu sau ceva de genul acesta. Dacă s-a arătat interesată de un subiect oarecare şi am putut careva dintre noi să o lămurim a fost foarte bine, dacă nu iarăşi bine a fost. Nu i-am dat niciodată o ciocolată în plus şi nici nu i-am luat vreuna în cazul în care a învăţat sau n-a învăţat o chestie oarecare. Dacă a învăţat ceva e pentru că a vrut s-o facă, nu pentru că am obligat-o sau recompensat-o noi, părinţii, în vreun fel. Şi pînă acum, aş zice că s-a dovedit a fi un student destul de bunicel.

Întrebarea e: la ce să ne aşteptăm de acum înainte?

E clar că a început să fie conştientă că există un loc căruia îi spune „şcoală”, şi că acolo merg copiii de la un moment dat. (Asta cred că se datorează faptului că din grupul ei de prieteni au început să mearga şi la şcoală, şi deci a avut şansa de a asista la discuţii în care se discută despre şcoală.) Cumva, a prins ideea că şi ea va trebui să meargă la şcoală. (Cam presupun că aşa i-o fi spus fie careva din prietenii ei de joacă, fie părinţii acestora, când o fi cerut să meargă şi ea la şcoală împreună cu ei. În definitiv, îmi cere şi mie să o iau cu mine la lucru, vă amintiţi? Aşa că precis şi-a dorit să facă şi ce fac cei care merg la şcoală...)

Partea asupra căreia sigur are o impresie greşită e cea cu „va trebui” -- atâta vreme cât o să locuim într-o ţară în care şcolitul acasă este o opţiune legală (cum este cazul Canadei; nu şi a României, din păcate), şi câtă vreme o să ne permitem (noi, părinţii) să-i asigurăm un mediu de studiu propice acasă, ei bine, nu va trebui să meargă la şcoală.

Şi cu asta am lămurit partea de obligativitate.

Pe de altă parte însă, după ce am tot cugetat şi discutat cu Melinda, am ajuns la concluzia că nici ne-mersul la şcoală nu o să fie o chestie obligatorie. Cu alte cuvinte, dacă va vrea să meargă la şcoală (cum, la modul foarte nevinovat, şi-a anunţat pentru întâia oară intenţia în zorii zilei), ei bine, o va putea face. N-am să mă opun, şi nici măcar n-am de gând să-i subminez determinarea. Ce am de gând să fac e să-i povestesc la un moment dat despre experienţa mea din şcoli (care la modul succint s-ar putea reduce la „nu-i mare brânză”), după care să o las singură să aleagă ce crede că i s-ar potrivi mai bine.

Ce va alege? Nu ştiu. Cam bănui că o să vrea să imite grupul din care face parte şi că, deci, într-o primă fază o să vrea să meargă la şcoală. Da' mai bănui şi că la un moment dat o să-şi dea singură seama de ineficienţa metodelor practicate în şcoli şi o să vrea să iasă din sistem. Ei bine, în ceea ce ne priveşte (pe noi, părinţii ei) avem de gând să-i oferim suportul necesar în ambele momente. De fapt, chiar mai mult de-atât -- din punctul nostru de vedere e okay să alterneze mersul cu ne-meresul la şcoală de câte ori va dori să o facă.

Cel puţin acesta ne e planul pe moment. Şi, dat fiind că am tot cugetat la el în ultimii câţiva ani, nu cred că o să-l schimbăm degrabă. Poate chiar niciodată.

L-I-T-E-R-E

"P... L... A... C... nu ştiu!" -- asta e ce mi-a zis Măruca aseară, cu mâna întinsă înspre firma de deasupra magazinului în care intrase Melinda. Probabil începând să se plictisească tot aşteptând la ieşirea din magazin (nu-ntotdeauna îi place ideea de făcut cumpărături -- semn bun, aş zice! :-)), a-nceput să se uite mai atent la reclamele şi firmele luminoase plasate deasupra magazinelor din mall. Şi dintr-o dată, mi-a arătat una dintre ele şi a-nceput să citească cu voce tare literele pe care le recunoştea.

Pe firmă stătea scris „The Children's Place” -- exact cum se vede în imaginea de mai sus. Uca a-nceput cu literele cele mai mari şi evidente; şi s-a oprit acolo unde nu a mai fost sigură. (Deşi, la drept vorbind, recunoaşte "E"-ul uneori; doar că nu e sigură, şi-l mai confundă cu "F".)

Ce să zic? Pentru mine a fost o surpriză plăcută. Aşa că am continuat cu cititul celorlalte litere din cuvintele de pe firmă, plus a altora de pe alte firme, de pe plasa pe care o aveam de la un magazin vizitat anterior, etc. Aproape că nici n-am mai observat când a apărut Melinda lângă noi, cu nişte tricouri surpriză pentru ucenicu' cititor. (Şi normal că a vrut să citească imediat ce scrie pe ele.)

Cu ceva vreme în urmă spuneam că Uca a început să recunoască din litere şi cifre. A progresat puţin de atunci; acum, îmi pare că recunoaşte mai bine de jumătate din tot alfabetul. Încă se mai poticneşte, mai face confuzii, nu ştie, etc. Da' ce mă bucură pe mine cel mai tare e că pare interesată de citit, aşa că m-aştept să continue cu progresele şi de-acu-nainte.

Câteva note de final:

• Nu leagă literele în cuvinte. Chiar dacă recunoaşte toate literele dintr-un cuvânt, încă nu e în stare să recunoască cuvântul. Sunt convins că o să vină şi „clicul” acesta cândva.
• Nu are nici o reţinere în a spune că nu ştie, atunci când nu recunoaşte (sau nu e sigură pe) câte o literă. Partea asta îmi pare mult diferită de ceea ce-mi amintesc eu că se-ntâmpla în clasa I-îi, pe vremea mea -- copiii care aveau probleme la citit erau adeseori făcuţi să se simtă prost de către învăţătoare sau colegi. În ce-o priveşte pe Uca nimeni nu pune astfel de presiuni asupra ei, de unde şi lipsa ei de inhibiţie atunci când se impune câte un "nu ştiu".
• Îi plac foarte mult poveştile citite seara, înainte de culcare. De altfel atunci e momentul principal când o mai provoc la citit, aşa că de regulă citim câteva cuvinte împreună înainte de a purcede la cititul poveştii propriu-zis.

Presupun că vor mai trece câţiva ani până va fi în stare să citească singură o poveste, însă cînd se va-ntâmpla treaba asta, în mod sigur va trebui sărbătorit.

Îşi iau nasu' la purtare...

... şi nu oricum, ci alungite niţel cu câte un „elipocter” verde precum nuanţele lui Shrek...

Santa Maria

Fost-a Sfânta Maria ieri, aşa că am strâns la un loc toate Mariile pe care le ştim prin zonă (conform obiceiului instaurat anul trecut): Lara Maria (vecina noastră cea mai mică), Veronica Maria (prietena noastră) şi Uca-de-Măruca. Şi-am sărbătorit şi noi pe lângă ele...

La Mulţi Ani, Mariilor!

Pe cai!

Weekend ploios. Ce-i de făcut? Pe mine unu' m-ar fi tentat o leneveală-n pat, dublată cu citit de poveşti sau ce-o fi, da' propunerea mea nu se asorta deloc cu nivelul de energie pe care-l afişa Uca.

Aşa că, la sugestia vecinilor, ne-am urcat fain-frumos toţi în maşini şi ne-am dus să vedem cursele de cai. Cum însă am ajuns cu fo' două ceasuri înainte de a începe prima cursă (deh, amatori de amatori), am avut o mulţime de timp la dispoziţie să ne-nvârtim prin clădirea ce aducea niţel a cazinou. Ba chiar am mers şi prin cortul amenajat în apropiere, unde Uca şi Thea au primit cadou câte un desen pe pometu' drept. Nu departe de acolo am făcut cunoştinţă cu cei mai bătrâni chiriaşi ai grajdurilor: Buddy, un ponei de 40 de ani (40, adică patru-urmat-de-zero: patru zeci -- asta-l făcea mai senior decât oricare dintre bipezii care se minunau uitându-se la el), şi încă alţi doi prieteni de-ai lui ceva mai tinerei (un ponei de fo' 35 de ani şi altu' mai junior, a căror nume îmi scapă acuma).

După care am asistat la prima cursă a zilei: fo' 10 cai ce au alergat aproximativ trei-sfert de tură de hipodrom, de nici n-am apucat să ne dumirim prea bine de unde vin şi-ncotro călătoresc. Şi cum următoarea cursă era programată abia după mai bine de juma' de ceas, iar copiii începeau să-şi piardă răbdarea, am declarat excursia închisă şi ne-am promis că data viitoare ne apucăm şi de pariuri -- măcar aşa, ne-ar fi mai uşor să justificăm chiuiturile care se auzeau din zona noastră :-)...

Ponţi

Au fost o dată două ţestoase, Miki şi Kiki, care-şi purtau carapacele într-un acvariu găzduit de unul din vecinii noştri. Se face însă că, pe lângă cele două ţestoase, vecinii noştri mai au şi-un câine -- un Jack Russel Terrier ce nu putea să poarte decât un singur nume: Jack.

După cum cititorii fideli ai acestui blog (şi nu numai ei) trebuie că ştiu de pe acum, un câine avem şi noi: Dodo. (Sau, conform unor zvonuri rău-voitoare, el ne are pe noi... ăăă, staţi puţin că mă-ncurc... ăsta era Veve, motanu'... în fine...) Şi după cum toţi iubitorii de câini (şi nu numai ei) ştiu, între câini se nasc adeseori curiozităţi greu de domolit de către cei aflaţi la capătul mai ridicat al lesei. O astfel de curiozitate nutreşte şi Jack faţă de Dodo (sentimentul e reciproc), deşi --judecând după diferenţa de gabarit-- parcă nu i-ai recomanda-o.

Aşa se face că în timp ce lesele celor doi patrupezi sunt descâlcite (un ritual necesar la fiecare întâlnire a lor), intre bipezii implicaţi în proces se infiripă discuţii dintre cele mai diverse. În una dintre acestea, Melinda i-a povestit vecinei despre aventura noastră de o după-masă: în căutatul ţestoasei ninja. [Opaaa! Se pare că n-am scris despre... Dac-o s-o fac, o să pun o legătură d-acilea... Mda, tre' să scriu mai des...] Moment în care ne-a fost dat s-auzim pentru prima oară de existenţa lui Miki şi Kiki. Şi asta dimpreună cu oferta:
- Dacă vă plac atât de mult ţestoasele, vi le fac cadou pe ale mele -- cu tot cu acvariu. Pe mine, sincer, de când îl am pe Jack parcă nu reuşesc să-mi mai trag sufletu' să mă ocup şi de ele...

Şi cum să poţi refuza aşa o ofertă? Normal că nu poţi. Aşa că juma' de oră mai târziu mă învârteam prin casă cu un acvariu-n braţe căutându-i un loc potrivit. Ultimu' lucru pe care ni-l spusese vecina înainte de a-i ieşi din curte a fost ceva de genu':
- Kiki e mai rău, dar Miki e blândă... aveţi grijă!

Eu, spun drept, am avut. (Grijă, cum ar veni.) Uca însă a avut altceva -- parte de o muşcătură în pălmiţa-i mică. Aşa am ştiut care-i Kiki şi care-i Miki. (Şi cred că aşa au ştiut şi ele că au stăpâni noi... sau, mă rog, măcar Kiki tre' să fi remarcat diferenţa de gust...)

În fine, chiar şi în faţa acestor mici răutăţi din partea purtătoarelor de carapace, nu ne-am supărat pe ele. Din oareşice motive însă, pare că ele s-au supărat pe noi. Pentru că, de cum au fost lăsate nesupravegheata în curtea din faţa casei, au făcut ce-au făcut şi-au reuşit să se strecoare pe sub poartă (în proces, dând la o parte paravanul pus acolo special pentru a le bloca ieşirea) şi duse au fost. Despre Kiki, nici până-n ziua de azi nu ştim unde a ajuns. Pe Miki însă am găsit-o ascunsă într-o curte din vecini, pe sub nişte crengi. Şi asta în urma unei alerte generale, la care au participat toţi copiii de pe alee pentru mai bine de juma' de oră. Aşa c-a revenit „la bază”, de data asta însă fără a mai primi bilet de voie în curte, nesupravegheată. Va trebui să se mulţumească cu balconul.

Acu', fără Kiki, parcă nici Miki nu mai sună aşa de bine; aşa că am decis să o rebotezăm. (Că tot tre' să ne pregătim pentru năşit ;-)...) I-am spus Ponţi -- şi-aşa i-a rămas numele până-n ziua de azi; şi, credem noi, pentru încă multe alte zile de-acu-nainte.

Cât despre Uca, e încântată de Ponţi. Pentru câteva zile a purtat-o de multe ori afară, pe alee, învelită în poală („să nu-i fie frig”) şi nelăsând pe nicicare dintre copii să se atingă de ea (spre disperarea lor, desigur). Acu', două săptămâni mai târziu, parcă n-o mai scoate atât de des la plimbare, dar e în continuare curioasă de ea şi o urmăreşte pe balcon, o ia în mână şi o pune în diverse locuri prin casă. Un lucru e sigur: are o dexteritate în a o mânui, mult peste cea de care sunt eu în stare. Chit că astăzi s-a ales cu încă o muşcătură, de deget, însă nu la fel de serioasă ca şi precedenta. Cu ocazia asta a înţeles că, totuşi, nu-i bine să deranjezi ţestoasele retrase la odihnă sub pietre. Acu', dac-ar aplica învăţătura şi atunci când mă vede pe mine dormind... :-)

Actualizare (16 august): S-a găsit ţestoasa rătăcită! Era în curtea aceluiaşi vecin în care o găsisem şi pe prima, numai că apucase să se pitulească sub nişte pietroaie; de fapt, după spusele vecinului, era îngropată de-a dreptul în pamint. Noroc că s-a pus el să-şi aranjeze grădina şi săpa pe ici şi colo când a dat peste ţestoasă. Prin urmare, iar avem două ţestoase -- aşa că ar cam trebui să revenim la numele originale... Până la urmă cred că o să le numim "Ponţi Miki" (ţestoasa „liniştită”) şi "Ponţi Kiki" (ţestoasa rătăcită).

Actualizare (sfârşit de august): Numărul ţestoaselor din casă e în continuă creştere -- mai nou avem şi un Bebe Ponţi (sau, pe numele de „botez”: Ponţi Riki), cam jumătate cât palmiţă Mărucăi. Pe aceasta am luat-o cu 10 dolari de la magazinul chinezesc din cartier. (Probabil erau prea mică să o pregătescă pentru supă :-).) Şi, normal, aceasta a devenit instantaneu favorita Mărucăi.

Actualizare (septembrie): Pentru a treia oară ajungem la doi -- numărul de ţestoase de a căror carapace încercăm să avem grijă. Ponţi Riki a dispărut fără urmă, de pe balcon. După fo' câteva zile de căutări prin toată casa (şi împrejurimi) am declarat-o „dispărută-n acţiune”. Cea mai bună teorie avansată până în prezent e că probabil un pescăruş (de care mai vedem, învârtindu-se prin aer) a făcut o scurtă pauză pe balcon, în care i-a propus lui Riki o tură pe la-nălţime. Dacă aşa o fi fost, e limpede că propunerea nu i-a fost refuzată...

Actualizare (noiembrie): O ultimă --sper eu-- schimbare de contor: zero. Le-am dat, la rându-ne, pe Miki şi Kiki. O dată cu venitul frigului le-am adus pe ţestoase în casă, moment la care a devenit evident că apa le-ar trebui schimbată aproape zilnic (şi nu aproximativ săptămânal, cum era până atunci); un efort la care Uca n-a vrut să se înscrie (şi nici alţi amatori nu s-au găsit). Aşa c-am întrebat-o pe Uca dacă s-ar supăra dacă ne despărţim de Ponţi; n-a părut nici încântată, nici supărată de idee. Am căzut de acord că dacă o să vrea cândva să aibă ţestoase, o să facem rost de altele -- da' cu condiţia că o să aibă ea grijă de ele. Până una-alta pare mult mai tentată de ideea îngrijirii unui pui de pisică... hmmm...

Cetera, etcetera...

Când m-a zărit aşteptându-le în mijlocul coridorului imens, a luat-o la fugă spre mine cu scopul precis de a mi se arunca în braţe. Mai nou, aşa face de fiecare dată când mă-ntorc de la lucru şi se-ntâmplă să mă vadă într-un moment în care nici nu e absorbită de vreun joc, nici nu e în mijlocul unei mari supărări cauzate de o căzătură, dispută pe o jucărie cu prietenii de joacă, etc. De data asta însă, eram în pauza de masă, şi mă înţelesem cu Melinda să ne întâlnim toţi trei în apropierea uneia din staţiile de metrou pentru a merge împreună într-o vizită, credeam noi, scurtă.

Şi nici nu am apucat să mă ridic în picioare cu ea în braţe că a şi-nceput să-mi povestească:
- Să vezi, să vezi, că am mers pe-acolo şi era un om, şi omu' cânta cu băţu' la chitară...
- Ohhh, da? Cu băţu' la chitară? Hmmm...

Melinda, care tocmai se apropiase şi ea, a auzit ultimele cuvinte şi s-a prins imediat despre ce era vorba: văzuseră în staţia de metrou un tip cântând la vioară. Cum însă Uca nu e deloc familiară cu vioara, şi-a explicat experienţa în termenii pe care-i cunoştea: un tip cânta, folosindu-se de-un băţ, la un instrument cu corzi. Şi cum singurul instrument cu corzi pe care-l avem prin casă e o chitară mică...

Apropo de cântăreţii din metroul torontonian -- sunt destul de mulţi, şi au o muzică foarte diversă. Mi-a fost dat să aud chitară în acorduri country sau pop-rock, vioară, acordeon pe ritmuri de kazaciok, naiuri peruviene, instrumente cu corzi mânuite de asiatici desprinşi parcă din Karate Kid, şi alţii de care nu-mi amintesc acuma. Orişicât, de multe ori reuşesc să mai spargă puţin din monotonia rutinei mersului cu metroul, şi reusesc să pună câte un zâmbet abia mijit pe feţele multora din cei care-i ascultă.

Şi că veni vorba... cu ceva timp în urmă am citit despre experimentul făcut de Joshua Bell, în cârdăşie cu jurnalişti de la Washington Post, în metroul din capitala americană. Şi din tot articolul acela lung (da' fain) mi-a rămas în minte partea în care se spunea ca din toţi cei care s-au perindat prin zona acordurilor de Stradivarius, un singur grup s-a comportat în mod consistent: copiii, care de fiecare dată s-au oprit şi-au ascultat ("[...] the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch.").

Uca are aceleaşi instincte -- se opreşte şi-i ascultă, pentru câteva momente, pe cântăreţii din metrou. (Ba chiar s-a şi împrietenit cu căţelul unuia dintre ei.) Ceea ce e obligatoriu să facem şi noi, indiferent de câte minute întârziere s-au adunat deja -- la urma-urmei, nici cei cu care trebuia să ne-ntâlnim nu sunt întotdeauna punctuali :-)...

Şi cum ziceam: cânta cu băţu' la chitară... Hmm, poate ar fi timpu' să vadă Măruca cum arată o orchestră. Şi, la drept vorbind, şi eu pe lângă ea :-). Dacă iasă cu peripeţii, precis o să scriu şi-acilea.

Ciuri

"Avem o păsărică la geam!", mi-a spus Melinda în timp ce eram opriţi la un semafor. Tocmai verificase dacă Măruca mai doarme în scăunelul ei din spate --mai dormea--, când a zărit un puiuţ de vrabie agăţat cu disperare de îmbinarea dintre geam şi portieră. În exteriorul maşinii. Privea cam disperat de jur-mprejur şi nu părea să vrea să-şi dea drumul de acolo. Aşa că a coborât Melinda din maşină şi l-a dezlipit de acolo, luându-l cu noi înăuntru. Măcar nu trebuia să mai stea în cele 40+ grade care se simţeau ca fiind afară.

Cinci minute mai târziu, când ne-am oprit în garaj, primul lucru pe care l-a văzut Măruca când a deschis ochii a fost, desigur, vrăbiuţa. N-a chiar înţeles care-i treaba cu ea, dar a părut să-i placă ideea.

Alte cinci minute mai târziu, atât Măruca cât şi Melinda se întreceau care ce să-i mai ofere vrăbiuţei. Lui "Ciuri", căci de p-acu' trebuia să aibă un nume. Aşa că au început să-i pună prin preajmă firmituri de pâine, apă, seminţe de floarea soarelui (descojite). Uca nu mai contenea din exclamaţii de genu': "Iuuuuui, ce micuţă e...!".

După ce-a păpat câteva seminţe, a băut puţină apă şi a făcut o tură de recunoaştere prin camera de zi, Ciuri a devenit ocupaţia principală a Mărucăi pentru următoarea oră sau aşa. A fost plimbată cu cărucioarele de papuşi, prezentate toate camerele din căsuţa de joacă, dusă în mână, pe deget, pe umăr, etc. Desigur, la fiecare două minute Uca anunţa: "Mama! Tata! Uite ce face Ciuri!"

Într-un final, pe când afară începeau să se adune norii de ploaie, i-am spus Mărucăi că trebuie să o ducem pe Ciuri înapoi de unde am luat-o, căci probabil mămica ei o caută acuma, ca nu cumva să o prindă ploaia. Ar fi vrut să se mai joace cu ea, dar a înteles şi justeţea argumentului :-). Aşa că am făcut repede un drum înapoi, până în apropierea semaforului unde s-a agăţat de maşina noastră, unde a fost lăsată să zboare repede într-o tufă din care mai ciripeau alte zeci de surate.

Acu', două zile mai târziu, Măruca încă mai întreabă de Ciuri şi parcă e tot mai atentă la păsărelele din jur. Aşa că ideea de papagal a revenit pe tapet... errr, da' când îmi amintesc cu cât jind îl urmărea pe Paco (peruşu' alb-albastru pe care l-am avut cândva) motanul nostru fioros (Veve), parcă aş pune un veto de-mpotrivire. (Apropo, pe tot parcursu' vizitei lui Ciuri, Veve nu şi-a arătat coada prin zonă. Probabil că sforăia de zor în dormitor şi musteţele-i bătrâne n-au mai prins mirosu' de zburătoare...)

Cine-i şefu'?

Acu' două seri, la întoarcerea de la plimbarea de seară cu Dodo m-am pus să ud puţin grădiniţa din faţa casei. Era-ntuneric deja, însă asta n-a-mpiedicat-o pe Uca să declare că vrea să mă ajute, aşa că a venit fuga-fuguţa lângă mine, desculţă şi în pijamaua "de vară" (tricou şi pantalon scurt, subţiri). N-am avut nimic împotrivă, aşa că i-am întins furtunu' şi i-am arătat cum trebuie să-l ţină ca să nu se închidă pârghia care deschide apa şi să-i prindă careva degeţel în procesul de închidere. A zis "okay", după care a început să ţintească cu jetul de apă aproximativ în aceeaşi direcţie în care udasem şi eu înainte. Şi, evident, când încercam să-i sugerez că poate ar mai trebui udat puţin în colţu' cutare sau cutare, îmi răspundea:
- Da' şi aici trebuie udat puţin...

Unde aici era locul pe care-l uda în momentul respectiv. (Şi puteam să nu-i dau dreptate? Nu puteam...)

După ce m-am asigurat c-a-nţeles că nu trebuie neapărat să ude şi grădina vecinei, şi nici pe rarii trecători de pe alee (tocmai trecuseră doi copii care au zis un "That's okay..." la scuzele mele precipitate de precipitaţiile cu care i-a binecuvântat Măruca), am lăsat-o să se desfăşoare după cum consideră de cuviinţă şi am plecat să duc gunoiu'. Normal că 10 secunde mai târziu am auzit o declaraţie de ajutor şi în ce priveşte această activitate gospodărească, aşa că pe lângă Dodo (care deobicei mă însoţeşte până la capătul aleii, unde e locul de depozitare a gunoaielor) am avut şi un însoţitor desculţ pe traseu.

La revenirea în curte am declarat că preiau eu partea de final a udatului în grădină aşa că am pus hotărât mâna pe furtunu' uitat în mijlocu' grădinii şi am dat să transform declaraţia în faptă. Ceea ce s-a şi-ntimplat fo' câteva minute până când iarăşi am auzit o declaraţie de ajutor (cre' că am parte de mai multe astfel de declaraţii decât au reprezentanţii statelor africane la ONU). De data asta însă am încercat o opoziţie:
- Uca, trebuie să şi gătăm de udat, aşa că o să ud eu acuma...

Un argument insuficient, se pare. Căci imediat am auzit:
- Da' şi Uca ştie să ude...
- Ştiu că ştie, da' acum aş vrea să ud eu, totuşi...

Moment la care mi-a servit argumentul final:
- Da' Uca-i şefu', aşa că Uca o să ude...

Până la momentu' respectiv, sincer, nu auzisem de Uca să spună despre ea decât că e mică şi că nu ştie (mai ales atunci când trebuiau strânse jucăriile împrăştiate prin toată casa). Aşa că afirmarea asta de autoritate m-a luat prin surprindere; mai c-am scăpat furtunu' din mână. Orşicât, n-am mai fost în stare să opun rezistenţă tumultului de voinţă în desfăşurare... Aşa c-am luat un loc pe treapta din faţa uşii de intrare şi am aşteptat cele două minute necesare trecerii entuziasmului pruncului ucenic.


ps/ Până în zori, normal c-a dat o mână de ajutor şi Natura, blagoslonvindu-ne cu o ploaie de vară scurtă şi bine ţintită...

Doina -- 4 ani!

La Mulţi Ani, Doina!


ps/ Pe tablă: a se citi "31" în loc de "30". Greşeala fotografului, care nu se pricepe aşa bine la PhotShop ca să corecteze problema :-/...

Momentul potrivit

Uca îmi pare că are un temperament mai precaut, mai domol (deh, ce putea să iasă dintr-o combinaţie de bănăţean cu ardelean? :-)). Nu se prea avântă imediat ce vede ceva nou, preferă să-i lase pe alţii să încerce mai întâi. Deasemenea, nu se dă-n lături de la a admite că-i e frică atunci când e nesigură pe ceva. După cum, după reguli numai de ea ştiute, nu-i e teamă să încerce unele lucruri pe care anterior le declarase prea riscante.

O dovadă în acest sens am avut în seara aceasta în parc. Unul din "aparatele" de joacă e o spirală de fier, înaltă de vreo doi metri jumate, a cărei bucle sunt sudate pe o bară verticală; de la înălţimea de vreo doi metri, de pe spirală se poate trece direct pe un poduleţ de lemn, totul făcând parte dintr-un ansamblu mai complex cu tobogane, cauciucuri suspendate şi alte stimulente pentru joaca copiilor.

Când am ajuns în parc, Uca şi-a început rutina obişnuită, de coborât pe unul din toboganuri. Apoi, s-a oprit lângă spirala de care spuneam mai sus şi a început să se caţere pe ea. Nu la modul cum o fac alpiniştii, pieptiş în sus, ci --aşa cum mă văzuse pe mine mai cu vreo câteva săptămâni în urmă-- mergând de-a latul pe spirală, din aproape în aproape, ţinându-se cu mâinile de buclele spiralei de mai sus. La început, a făcut doar câţiva paşi, până la prima joncţiune dintre spirală şi bara de care era sudată. Nu era la o înălţime mai mare de 20cm. Şi-a testat apoi papucii, cât de uşor alunecă (a declarat că-i alunecă foarte uşor, deşi nu cred că era aşa, doar aveau talpa de gumă, fiind foarte maleabili -- un fel de opincuţe de balet numai cu talpă mai groasă; şi mai coloraţi). Apoi a sărit jos, a strigat la mine că trebuie să-mi arate ceva important, şi a reluat exerciţiul. L-a mai făcut de câteva ori, asigurându-se că are un spectator fidel: pe mine. După care a încercat câţiva paşi mai departe, în sus pe spirală. A sărit jos de-acolo, de pe la vreo 40-50cm, în nisipul de dedesubt. I-am zis că o variantă şi mai bună ar fi dacă în loc să sară de la punctul în care ajunge, s-ar întoarce înapoi pe spirală, în sens invers. A zis că nu, că e prea greu, că e micuţă şi nu ştie... în fine, scuzele obişnuite cu care răspunde de regulă atunci când are de-a face cu o propunere care nu i se pare prea bună. Da' ideea a prins-o, şi a şi-ncercat-o câteva minute mai târziu, când mai progresase puţin pe spirală în sus. Şi tot mergând în sus şi-n jos pe spirală, încercând mereu doi-trei paşi în plus, mai lăsând şi pe alţi copii care erau prin preajmă şi ţinând apoi neapărat să le arate cum ştie ea să facă, în cam vreo oră de când a început toată treaba a fost în stare să se urce până la nivelul de unde a trecut pe poduleţul de lemn -- la vreo 2m înălţime. În tot acest timp, singurul sfat pe care i l-am mai dat a fost ca atâta timp cât se ţine bine cu mâinile de ceva, nu e nici o problemă dacă-i mai alunecă unul din picioare, pentru că o să se poată ţine în mâini la o adică. I-a plăcut ideea, şi mi-a repetat-o de câteva ori când se afla la înălţime mai mare şi parcă vroia să-şi facă curaj să meargă încă mai departe. Apoi, de pe poduleţul de lemn pe care a ajuns (în culmea fericirii) a mers până în dreptul cauciucurilor suspendate, le-a cântărit bine din priviri şi, în ciuda sfatului pe care începusem să i-l dau ("Dacă vrei să-ncerci cauciucurile, trebuie mai întâi să te prinzi cu o mână de unul din lanţuri, apoi să pui un picior pe cauciuc, apoi..."), a declarat brusc că-i e frică, a făcut stânga-mprejur şi s-a dus hotărâta la toboganul cu care-şi începuse zbenguiala-n parc.

Lungă poveste, nu-i aşa? :-) În fine, ce vroiam de fapt să spun e că eu cred că-i important să-i lăsăm pe copii să-şi aleagă ei momentul la care se simt pregătiţi să accepte micile provocări cu care se-ntâlnesc în viaţa de zi cu zi. Unii au să se simtă pregătiţi mai devreme, alţii mai târziu; unii au un temperament mai îndrăzneţ, alţii mai reţinut; ş.a.m.d. Dar cu toţii se vor simţi la un moment dat pregătiţi să facă cei câţiva mici paşi suplimentari pe care nu au avut curajul să-i facă până atunci. Important, cred, e ca ei să decidă când îi fac.

Mesagerie vocală

"Ciao tataaa... Sînt Ucaaa... Te sun mai târziu... Ciao!"

Din câte ştiu, acesta ar trebui să fie primul mesaj vocal lăsat de Uca. Toate au un început...

Poate fi şi auzit. (Dar nu ştiu pentru cât timp, dat fiind că îmi închipui că serviciile gratuite au nu numai un început, ci şi un sfârşit :-).)


ps/ Dacă ştiţi vreun serviciu de găzduire fişiere gratuite mai bun decât cel pe care l-am folosit mai sus, ei bine, aş fi interesat.

Petrecerea de trei ani

Ehh, şi-a mai fost o dată ziua lui Uca -- continuarea primeia, cum ar veni.

Dodo, a fost numit responsabil cu întâmpinarea oaspeţilor la poarta din faţa casei, datorie de care s-a achitat cu multă promptitudine şi o grămadă de lătrături.

Veve, s-a pitit pe sub careva pat şi nu pot decât să bănui că s-a rugat non-stop să se termine o dată cel de-al treilea răzbel mondial ce pare să fi pornit în casă.

Melinda, a fost Furnica-Şefă, reuşind să fie simultan în mai multe locuri. (E zodie de Gemeni -- oare asta să fie explicaţia?)

Măruca, n-a mai ştiut în câte direcţii să se-mpartă, cui să-i mai arate piruete sau care e maximul volumului la cd-player, ce jucări să mai scoată la iveală, pe unde să mai stivuiască din cadouri, etc.

Eu -- imagine şi slalom printre copii. Şi, vag, asigurarea lichidelor.

Invitata surpriză a fost Tinker Bell, care a dat buzna călare pe tort:


Mulţumiri tuturor participanţilor!


ps/ Despachetatul cadourilor a trebuit să continue şi-a doua zi...

Trei ani

Aprilie. Douăzecişipatru. E ziua lui Uca.

O zi în care am purces la bătut parcuri şi urcat în castele. Şi când ne-am întors acasă am dat buzna-n tortuleţu' făcut de Melinda, şi-am ciocnit un pahar cu câţiva prieteni.

Petrecerea cu copii va fi să fie mai încolo puţin...

La mulţi-mulţi ani, Uca!

Iulia -- 5 ani

La Mulţi Ani, Iulia!

Lara -- 1 an

La Multi Ani, Lara!

Codiţe "Veronica"

Una din rarele ocazii când Uca n-a protestat la purtatul de codiţe...

Se-aude oare?

Rezidenţii de pe aleea pe care stăm cunosc calităţile vocale ale Mărucăi; sau, cel puţin, partea în care se folosec frecvenţele ridicate. În ce ne (Melinda, eu) priveşte cunoaştem toată gama de frecvenţe.

Uneori însă, cel puţin eu unu' simt nevoia temperării acceselor de soprană prin care trece Uca, aşa că i-am spus de vreo câteva ori: "Ucaaa, mai cătinel, că-mi sare ceara din urechi...". Da' niciodată n-am fost sigur dacă m-a şi auzit ce-am spus sau nu. Asta până-ntr-o zi când, după încă un tril la înălţime, s-a oprit şi m-a-ntrebat: "Tata, ţi-a sărit cioara din urechi?".

Acu' sunt sigur: m-auzea. Aproximativ. :-)

Cizme. De pescar?

Scrieţi o compunere folosind: copil mic, cizme tata, pescar. Adăugaţi-o la comentarii.

Căciuliţe cu codiţe

Şi purtătorii lor: Thea, Uca şi Lara. (Sub privirea ageră a lui Dodo.)

(Două dintre protagoniste au participat şi la defilatul baticuţelor, cu oareşice timp în urmă...)

Ucenicul bucătar

Nu mai ştiu dacă am scris aici sau prin e-mail-uri, despre interesul Mărucăi în ceea ce priveşte activităţile din bucătărie. Ei bine, e interesată. Şi dornică s-ajute -- după puteri.

De multe ori când se găteşte ceva pe aragaz (ăăă, cre' c-ar trebui să-i spuna al'fel, dat fiind că e alimentat cu curent, nu cu gaz -- poate "arderent"? :-)), Uca îşi trage un scaun lângă şi se uită cu atenţie la ce se mai adaugă în oalele de supe/ciorbe, castronaşe, tigăi şi ce-or mai fi în uz la momentul respectiv. Şi nu de puţine ori, cere drept de participare: "Uca pune!". Şi pune. După gust -- altul decât cel al papilelor gustative.

Alteori, Melinda îi încredinţează unele activităţi în totalitate. Cum ar fi: curăţatul usturoiului sau al cepei. (Parc-aud: "părinţii ăştia -- cum să nu-şi facă ei copiii să plângă?" :-)) Sau altele, de care nu-mi mai amintesc acu'.

În ce mă priveşte, deşi sunt un vizitator frecvent al bucătăriei, activităţile mele utilitare se rezumă la spălatul vaselor. La care, recunosc, am ajutor de nădejde -- tot pe Uca. Care de cum mă vede că-mi suflec mânecuţele, se agaţă vârtos de un scaun şi-l trage lângă una din cele două chiuvete siameze. După care sare pe el, cere acelaşi tratament al mânecuţelor, şi începe să negocieze cu mine cine ce spală. Acu', sincer, dac-ar fi după mine aş fi taaare darnic la capitolu' ăsta... Da' nah, mă mulţumesc şi dacă se rezumă la lupta cu unul din castronaşele ei.

Una peste alta, am sfârşit prin a-i lua un miniset complet de echipament de bucătar. A cărui inaugurare se poate urmări în imaginile ataşate.

Poftă bună!

Ora Pământului

A trecut puţin mai mult de-un ceas de când s-a încheiat prima ediţie a Orei Pământului ("Earth Hour") organizată şi în Toronto. E vorba de o oră în care se reduce, în mod voluntar (nu în mod "planificare cincinală"), consumul de energie electrică. Sunt invitaţi să participe companii de orice mărime, precum şi populaţia.

Evenimentul a fost organizat pentru prima oară anul trecut, 2007, în Sydney (Australia). Anul acesta, câteva zeci de oraşe au devenite partenere la eveniment (din România s-au înregistrat ca şi suporteri: Baia Mare, Lugoj, Sighetu Marmaţiei şi Timişoara).

În orice caz, Toronto a declarat evenimentul ca fiind un succes (clipuri video: unu, doi). Uca a fost şi ea încântată: i-a citit Melinda poveşti la lumânare (amintiri, amintiri,...) iar după, când am început să aprindem luminile, a declarat că-i place mai mult pe întuneric, aşa că a urmat juma' de oră de alergat prin casă timp în care iluminatul semăna cu cel al unei maşini de poliţie: ba merge, ba nu merge.

A fost, deasemenea, prima oară când am auzit-o pe Uca încercând să spună "economisim" -- ceea ce, până la urmă, a fost scopul principal al acţiunii. (Drept e că ei i-a ieşit cam aşa: "comonisim"; probabil din cauză că a trecut direct la aplicatul conceptului: economie de litere :-)...)

În ce mă priveşte şi eu am declarat succes absolut: am sforăit fo' 50 de minute în ora asta. Aşa că pentru restul nopţii îmi rămâne să descopăr alte cauze nobile ce merită adoptate :-)...

ps/ Google şi-a înnegrit într-adevăr prima pagină, însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu prima pagină a lui iGoogle, spre care eşti redirecţionat automat o dată ce începi să foloseşti acest serviciu al lor. (Vezi şi povestea lui Blackle.)

A, C, M, T, O, 1

Nu prea le are cu cititul Uca. Încă. Totuşi, a-nceput să recunoască câteva litere: "A" (si pe "V" îl declară de "A"), "C" (şi "U" tot de "C" îl vede), "M", "T" şi "O". Astea sunt, de altfel, literele pe care le-am folosit cel mai des, dat fiind că am scris numele noastre cu ele (UCA, MAMA, TATA, VEVE, DODO; şi-am folosit doar scrierea cu litere de tipar, nu şi cea cursivă (de mână)).

Confuziile pe care le face între "A" şi "V", şi între "C" şi "U" sunt datorate, bănuiesc, faptului că aceste litere chiar seamănă între ele (!). Dacă iei un "V" şi îl priveşti cu capu-n jos seamănă bine de tot cu un "A" căruia îi lipseşte liniuţa orizontală. La fel, dacă iei un "U" şi îl roteşti spre dreapta o să obţii o formă foarte asemănătoare cu un "C".

În careva carte a sa, John Holt face o remarcă desprinsă din observaţiile sale asupra scrisului la copiii mici. Mulţi făceau confuzii între literele care difereau puţin (ex.: "E" şi "F") sau între cele care au aceeaşi formă însă nu şi aceeaşi poziţie a formei (ex.: "p" si "q"). Aparent, copiii încep mai întâi să recunoască formele, şi abia apoi încep să dea importanţă şi poziţiei acesteia. Ceea ce, din ce văd la Măruca, pare să se confirme.

În sfârşit, în materie de cifre (numere), Uca recunoaşte la sigur una singură: "1". Îl mai confundă şi pe "7" cu "1", îi spune la "0" (zero) "o" (adică la fel cum îi spune celei de a doua litere din "Dodo" :-)), iar la "8" vede doi-de-o (sau "om de zăpadă" :-)).

Pe urmă are un mod tare distractiv de a număra pe degete, adică reuşeşte de obicei să arate corect două sau trei degete (în sensul că şi spune numărul respectiv), însă când îţi arată toate cele cinci degete de la o mână acestea reprezinta numărul "multe" (şi e, de regulă, răspunsul la întrebări de genul "Câte bombonici vrei?").

La "Câţi ani ai?" continuă să nu aibă un răspuns definitiv -- e ba "unu", ba "doi". Pare nehotărâtă. Şi bine face, pentru că în curând o să aibă trei. :-)


ps/ După cum se vede din imagine, tocmai am descoperit un nou mod de a ne juca cu cifre, numărat, cuvinte -- îmbinând toate astea cu o mai veche pasiune de-a Mărucăi: puzzle-ul.

Prinde cubu'!

Cuburile -- sunt, nu-i aşa?, unu' din cele mai răspândite jocuri de copii. Ceea ce-i foarte bine. (Pariez că jumate din arhitecţii renumiţi ai momentului îşi încep poveştile la gura focului cu ceva de genu': "Copil fiind, cu cuburi mă jucam / Şi le-aşezam, şi le clădeam / Ochi mari la oameni mari făceam..." :-).)

Ce sunt mai puţin convins că-i bine (şi, oricum, nu tocmai recomandabil) e când numitele cuburi încep să zboare prin toată casa în ceea ce unii ar putea numi un joc spontan de-a 'prinde cubu'!'. Şi asta este exact ceea ce Uca a descoperit la un moment dat.

După cum se poate vedea din imagini, a fost sigur distractiv (şi educativ -- mă refer aci la partea de educare a reflexelor personale :-)).

De la "plimbale" la "primbare"

Dintr-o-nsemnare mai veche de jurnal:

"Şi da, "r"-ul se lasă aşteptat. Mai încercăm noi câte un "râu, răţuşcă, rândunică / Rică nu ştia să zică", da' până acu' nu a dat roade. O să dea..."
(Uca, Maiuca, Malia)

Ei bine, a dat. Rrroade. Da' vreau să zic că a dat atât de bine, încât zilele astea "r"-ul e folosit chiar şi în locul "l"-ului pe alocuri (sau "arocuri"?). Prin urmare: cororăm, mergem la primbare, afară prouă,...

Probabil vrea să se revanşeze faţă de "l", pe care-l folosea pe vremea când nu-i prea ieşea "r"-ul. Altă explicaţie n-am. (Nu că mi-ar trebui vreuna.)

Un strop de culoare

Azi am descoperit cu Uca un nou sit ce merită pomenit: coloring.com -- o transpunere pe web a ceea ce într-o altă lume sunt cărţile de colorat.

Şi pentru că mânuitu' cursorului (mouse, touch pad) nu e chiar punctul forte al micului artist, a trebuit să dau şi eu o mână de ajutor. (La avantaje: spre deosebire de atunci cînd fac acelaşi lucru cu carioci şi hârtie, de data asta am reuşit să termin fără să am dungi de culoare pe mâini şi tricou.)

În partea dreaptă puteţi vedea una din capodopere. Pentru comenzi lăsaţi mesaj :-)...

Canada-nfloreşte!

Da, înfloreşte Canada -- momentan însă, o face doar la expoziţie (Canada Blooms), pentru că pe străzi încă mai e juma' de metru de zăpadă (în topire, totuşi).

În orice caz, Măruca a fost pozitiv impresionată de diversitatea de flori şi aranjamente pe care le-am găsit în cadrul expoziţiei. Iar când a descoperit şi "grădina pentru copii" (un loc de joacă cu tobogan, tobe, un ţambal imens, nisip, şi o mulţime de flori de jur-împrejur), a devenit o problemă scosul ei de acolo.

Cu puţin noroc, peste fo' două luni s-ar putea să năpădească florile şi prin parcuri, şi pe tăpşanele din faţa caselor.

(Oricum, sunt semne că primăvara nu e departe -- s-au întors gâştele sălbatice; aseară, Dodo a fugărit două pe terenul de fotbal unde-şi face plimbarea de seară...)

"The Grinch"

Să tot fie vreo două luni de când Măruca a intrat în rândul posesilor de laptop. Şi pentru că e verde şi încet, şi trebuia să aibă un nume, i-am spus: "Grinch".

E vorba de un XO, adică unul din laptop-urile produse în cadrul programului One Laptop Per Child (OLPC), fundaţia iniţiată de Nicholas Negroponte ce îşi propune să ofere un instrument educaţional (laptop-ul) fiecărui copil din ţările mai puţin dezvoltate. ("Grinch" a luat drumul Canadei prin intermediul acţiunii "Give One, Get One".)

În ce mă priveşte, cred în ideea că un laptop conectat în reţea (Internet) prin care se poate comunica uşor cu un număr mare de persoane, este o oportunitate educaţională extraordinară pentru copii (şi nu numai). Aş tinde să cred că e chiar mai importantă decât şcolirea instituţionalizată, dat fiind faptul că cel în control este studentul (nu profesorul).

Revenind la Măruca şi Grinch -- până acum nu a fost prea prinsă de jocul cu el. Şi, să spun drept, nici eu, în primul rând datorită faptului că e vizibil mai încet decât celelalte computere din casă. ("It's an education project, not a laptop project.") Dacă lucrurile se vor schimba în viitor, nu ştiu; în orice caz, Grinch va fi mereu pe aproape...

Diii, c(ăl)utzu' meu!

Mai nou, Dodo nu mai protestează când e luat pe post de ponei. Îmi pare că a înţeles că e mai bine să o lase pe Uca să-i stea în cârcă, decât să aibă urechile, mustaţa sau coada ca obiect de interes al numitului „călăreţ”.

Cât despre Uca, ea pare să fie în plină tranziţie de la călărit Veve, la călărit Dodo.