Ciuri

"Avem o păsărică la geam!", mi-a spus Melinda în timp ce eram opriţi la un semafor. Tocmai verificase dacă Măruca mai doarme în scăunelul ei din spate --mai dormea--, când a zărit un puiuţ de vrabie agăţat cu disperare de îmbinarea dintre geam şi portieră. În exteriorul maşinii. Privea cam disperat de jur-mprejur şi nu părea să vrea să-şi dea drumul de acolo. Aşa că a coborât Melinda din maşină şi l-a dezlipit de acolo, luându-l cu noi înăuntru. Măcar nu trebuia să mai stea în cele 40+ grade care se simţeau ca fiind afară.

Cinci minute mai târziu, când ne-am oprit în garaj, primul lucru pe care l-a văzut Măruca când a deschis ochii a fost, desigur, vrăbiuţa. N-a chiar înţeles care-i treaba cu ea, dar a părut să-i placă ideea.

Alte cinci minute mai târziu, atât Măruca cât şi Melinda se întreceau care ce să-i mai ofere vrăbiuţei. Lui "Ciuri", căci de p-acu' trebuia să aibă un nume. Aşa că au început să-i pună prin preajmă firmituri de pâine, apă, seminţe de floarea soarelui (descojite). Uca nu mai contenea din exclamaţii de genu': "Iuuuuui, ce micuţă e...!".

După ce-a păpat câteva seminţe, a băut puţină apă şi a făcut o tură de recunoaştere prin camera de zi, Ciuri a devenit ocupaţia principală a Mărucăi pentru următoarea oră sau aşa. A fost plimbată cu cărucioarele de papuşi, prezentate toate camerele din căsuţa de joacă, dusă în mână, pe deget, pe umăr, etc. Desigur, la fiecare două minute Uca anunţa: "Mama! Tata! Uite ce face Ciuri!"

Într-un final, pe când afară începeau să se adune norii de ploaie, i-am spus Mărucăi că trebuie să o ducem pe Ciuri înapoi de unde am luat-o, căci probabil mămica ei o caută acuma, ca nu cumva să o prindă ploaia. Ar fi vrut să se mai joace cu ea, dar a înteles şi justeţea argumentului :-). Aşa că am făcut repede un drum înapoi, până în apropierea semaforului unde s-a agăţat de maşina noastră, unde a fost lăsată să zboare repede într-o tufă din care mai ciripeau alte zeci de surate.

Acu', două zile mai târziu, Măruca încă mai întreabă de Ciuri şi parcă e tot mai atentă la păsărelele din jur. Aşa că ideea de papagal a revenit pe tapet... errr, da' când îmi amintesc cu cât jind îl urmărea pe Paco (peruşu' alb-albastru pe care l-am avut cândva) motanul nostru fioros (Veve), parcă aş pune un veto de-mpotrivire. (Apropo, pe tot parcursu' vizitei lui Ciuri, Veve nu şi-a arătat coada prin zonă. Probabil că sforăia de zor în dormitor şi musteţele-i bătrâne n-au mai prins mirosu' de zburătoare...)

Cine-i şefu'?

Acu' două seri, la întoarcerea de la plimbarea de seară cu Dodo m-am pus să ud puţin grădiniţa din faţa casei. Era-ntuneric deja, însă asta n-a-mpiedicat-o pe Uca să declare că vrea să mă ajute, aşa că a venit fuga-fuguţa lângă mine, desculţă şi în pijamaua "de vară" (tricou şi pantalon scurt, subţiri). N-am avut nimic împotrivă, aşa că i-am întins furtunu' şi i-am arătat cum trebuie să-l ţină ca să nu se închidă pârghia care deschide apa şi să-i prindă careva degeţel în procesul de închidere. A zis "okay", după care a început să ţintească cu jetul de apă aproximativ în aceeaşi direcţie în care udasem şi eu înainte. Şi, evident, când încercam să-i sugerez că poate ar mai trebui udat puţin în colţu' cutare sau cutare, îmi răspundea:
- Da' şi aici trebuie udat puţin...

Unde aici era locul pe care-l uda în momentul respectiv. (Şi puteam să nu-i dau dreptate? Nu puteam...)

După ce m-am asigurat c-a-nţeles că nu trebuie neapărat să ude şi grădina vecinei, şi nici pe rarii trecători de pe alee (tocmai trecuseră doi copii care au zis un "That's okay..." la scuzele mele precipitate de precipitaţiile cu care i-a binecuvântat Măruca), am lăsat-o să se desfăşoare după cum consideră de cuviinţă şi am plecat să duc gunoiu'. Normal că 10 secunde mai târziu am auzit o declaraţie de ajutor şi în ce priveşte această activitate gospodărească, aşa că pe lângă Dodo (care deobicei mă însoţeşte până la capătul aleii, unde e locul de depozitare a gunoaielor) am avut şi un însoţitor desculţ pe traseu.

La revenirea în curte am declarat că preiau eu partea de final a udatului în grădină aşa că am pus hotărât mâna pe furtunu' uitat în mijlocu' grădinii şi am dat să transform declaraţia în faptă. Ceea ce s-a şi-ntimplat fo' câteva minute până când iarăşi am auzit o declaraţie de ajutor (cre' că am parte de mai multe astfel de declaraţii decât au reprezentanţii statelor africane la ONU). De data asta însă am încercat o opoziţie:
- Uca, trebuie să şi gătăm de udat, aşa că o să ud eu acuma...

Un argument insuficient, se pare. Căci imediat am auzit:
- Da' şi Uca ştie să ude...
- Ştiu că ştie, da' acum aş vrea să ud eu, totuşi...

Moment la care mi-a servit argumentul final:
- Da' Uca-i şefu', aşa că Uca o să ude...

Până la momentu' respectiv, sincer, nu auzisem de Uca să spună despre ea decât că e mică şi că nu ştie (mai ales atunci când trebuiau strânse jucăriile împrăştiate prin toată casa). Aşa că afirmarea asta de autoritate m-a luat prin surprindere; mai c-am scăpat furtunu' din mână. Orşicât, n-am mai fost în stare să opun rezistenţă tumultului de voinţă în desfăşurare... Aşa c-am luat un loc pe treapta din faţa uşii de intrare şi am aşteptat cele două minute necesare trecerii entuziasmului pruncului ucenic.


ps/ Până în zori, normal c-a dat o mână de ajutor şi Natura, blagoslonvindu-ne cu o ploaie de vară scurtă şi bine ţintită...