31 decembrie 2009

Cugetări precoce


Aseară, în timp ce scriam precedenta postare, Măruca bâzâia în jurul meu zorindu-mă să gat mai repede pentru a mai apuca o porţie de Poisson Rouge înainte de culcare. Şi cum tot o amânam cu mai-cinci-minute-şi-gata, s-a pus pe un joc imaginar cu nu ştiu ce personaje inventate care zburau de colo-colo prin toată camera. După f'un sfert de ceas s-a aşternut o tăcere de-am crezut c-a furat-o somnul subit (se apropia de miezul nopţii). Aşa c-am aruncat o privire peste umăr să văd care-i treaba.

Nici vorbă de somn (furase o juma' de oră mai devreme, suficient ca să-şi umple bateriile pentru o seară prelungită). Stătea întinsă pe canapea şi se tot pigulea la o buză, cum face de obicei când cugetă la una-alta.

- Credeam c-ai adormit...
- Nuuu... Mă tot gândesc cum să fac.
- Cum să faci ce?
- Păi cum să fac când o să cresc mare şi o să am şi eu bebe... Să am un băiat şi o fetiţă? Să am doi băieţi? Să am două fete? Sau să am doi băieţi şi două fete?
- Ooo... Ăăă, uau!... Uca, n-am idee... Ăsta-i genul de „problemă” la care merită să cugeţi din timp. Oricum, dat fiind c-ai început de p-acum probabil o să te hotărăşti la ceva până vine vremea...

Adevărul e că m-a luat cu totul pe nepregătite. Bănuiam eu că fetele sunt ceva mai precoce decât băieţii, da' totuşi... Eu când mi-am pus prima oară genul ăsta de-ntrebări aveam cu f'un sfert de secol mai mult decât Măruca... Diferenţe între generaţii, huh?

Zece minute mai târziu, pe când terminasem de scris, Moşul Ene îşi făcuse datoria, aşa că n-am mai avut pe cine să-ntreb dacă a ajuns la o concluzie sau nu. Iar acu' nu mi-s chiar sigur că vreau să redeschid subiectul, de teamă să nu fiu iarăşi luat pe nepregătite :-)...

30 decembrie 2009

Ziua independenţei (una dintre ele)

Acu' vreo două zile, dimineaţa. De fapt, mai către amiaz', aşa... (orice cocoş cu conştiinţă trebuie că-şi va fi dat duhul pe la acea oră dac-ar fi stat pe gard până să mă vadă mişcând.) Cu ochii încă cârpiţi, mă arunc în şoşoni, trag şuba pe spinare şi ies cu patrupedul cel mare la plimbare. (De fapt, mai corect ar fi să spun că Dodo a ieşit la măsurat aleea dintr-un capet în cel'lalt, în timp ce eu la târât cam pe jumătate din aceeaşi distanţă.)

Restul trupei încă visa frumos, îngrămădiţi unii-n alţii.

Întors, pun ceaiu' la-ncălzit (tehnologia cafelei părea complicată încă pentru neuronii mei năuci) şi mă aşez să verific poşta electronică, când aud nişte paşi uşurei coborând pe scară. Era Măruca.

- Te-ai trezit şi tu?...
- Tada! Surpriză...
- Oh, da, credeam că o să mai dormi o vreme...
- Nuuu, am vrut să-ţi fac o surpriză că m-am îmbrăcat singură.

Aşa şi era. Pantaloni, bluziţă, şosete şi botoşeii pe care de obicei refuză să-i încalţe, toţi erau parte din ţinută. Şi toate păreau să fie purtate corect (i.e. nu cu eticheta-n faţă, nu cu stângu-n dreptu', etc.), chestie care nici mie nu prea-mi iasă decât cam în jumătate din încercări :-).

- Ohh... adică mama nu te-a ajutat deloc?
- Nuuu... Mama doarme şi n-am vrut s-o trezesc...
- Uau! Surpriză de surpriză...

* * *

Schimbările din ultimele săptămâni pe care le observ la Uca îmi par că se încadrează cu precădere în categoria „tentative de independenţă”.

Nu mai ţine neapărat să mai fie cineva cu ea când se joacă (preferă, totuşi, compania copiilor de vârstă apropiată: Thea, Alexandra, Lara,...). Uneori merge singură în camera de joacă şi-şi imaginează tot felul de scenarii cu păpuşile sau diversele jucării de pe acolo. Vorbeşte cu ele, „joacă” mai multe roluri în dialoguri destul de lungi dar spontane, inventează nume, trece din română în engleză şi-napoi, etc.

Când am mai ajuns pe la biblioteca publică a fugit repede în barca din colţul copiilor, s-a instalat confortabil pe jos lângă nişte rafturi burduşite cu cărţi pline de imagini, şi a „citit” de una singură preţ de vreo 15-20 de minute înainte de a ne căuta şi a ne ruga să-i citim şi noi (cuvintele), pentru că ea a citit deja toate pozele.

Când foloseşte toaleta nu mai ţine neapărat să ne înştiinţeze sau să o însoţim. A-nceput şi să-nchidă uşa în urma ei (lucru pe care nu l-a făcut niciodată până recent), uneori chiar cu zăvorul care blochează deschiderea ei din exterior. (Lucru care pe mine unu' m-a făcut să mă gândesc la cum ar fi cu transportul de uşi de la Home Depot până acasă, asta în cazul în care nu s-a prins cum e partea cu deszăvorâtul uşii... temeri nefondate, până la urmă :-).)

Noaptea a-nceput să se trezească singură când are nevoie de o vizită la baie. Până acum vreo câteva săptămâni, începând de prin primăvară (când a decis să renunţăm la „pampi”), o duceam în braţe de câteva ori pe noapte, pentru că nu era-n stare să stea singură-n picioare. Acum se trezeşte, se ridică-n fund în mijlocul patului, mă înştiinţează şi pe mine care-i problema (deh, unde-i grija aia la netulburatul somnului? nu par să mă calific încă :-)), după care merge fain-frumos singură şi-şi rezolvă treaba.

(Apropo de renunţatul la pampers pe timp de noapte, nu am scris despre episodul ăsta, da' ce a convins-o a fost argumentul economic -- aceeaşi bani cu care se pot cumpăra cutii cu pampers ar fi putut fi folosiţi pentru cumpăratul de cutii cu păpuşi, sau pantofi, sau-sau-sau... cumva, i s-a părut atât de logică explicaţia încât a decis pe loc, în magazin, ca cutia cu pampers pe care o pusesem în coş să fie ultima investiţie în domeniu. Şi aşa a fost. Încă mai avem jumătate din ea.)

Încă nu-i iasă toate de una singură (fermoarele, bunăoară; închisul lor continuă să fie o sursă de frustrare) şi nu-şi bate prea mult capul înainte de a cere ajutor (uneori pe un ton de comandant suprem). Dar orşicât, e pe drumul bun.

* * *

An nou fericit, tuturor!

16 decembrie 2009

La patinoar

Am fi vrut să mergem ieri seară -- la patinoarul de la centrul comunitar din apropiere (singurul convenabil ca distanţă de locul unde stăm). Doar că atunci când am ajuns am aflat că seara era rezervată pentru partide de hochei între diverse echipe de copii. Aşa că am stat şi noi pe margine şi am privit vreme de vreun ceas (timp în care Măruca s-a tot minunat de cum alunecă, pică, se ridică şi alunecă din nou copiii pe gheaţă), după care am luat drumul călduricii de acasă.

În seara asta când s-a întors Melinda din tura de seară cu Dodo a anunţat de la intrare:
- Mergem la patinoar.

M-am mirat olecuţă, pentru că ţineam minte că programul afişat la patinoar nu includea miercuri seara, da' m-am lămurit iute când a completat că-i vorba nu de patinoarul cu pricina, ci de cel natural format pe pista de alergare din jurul terenului pe care-l ducem seara, de regulă, pe Dodo. (Şi pe care alerga Uca la un moment dat, aproape seară de seară, în timpul verii.)

Zilele astea a fost ba peste, ba sub zero grade (Celsius), aşa că zăpada (prima din iarna asta) care a căzut săptămâna trecută a apucat să se topească în bună parte (nu înainte de a avea parte de o partidă de săniuş pe cinste, peste weekend), pentru ca acum să reîngheţe sub formă de „oglindă” pe anterior pomenita pistă de alergare.

Aşa că ne-am aruncat în cele mai groase haine avute la-ndemână şi-am mers cu toţii (mai puţin Veve, care preferă să facă iarna în bârlog, ca ursul) la patinat. Pentru Uca era prima oară când se vedea cu patine de gheaţă în picioare (a mai încercat cu role, peste vară, dar nu prea a prins-o) şi abia aştepta să vadă cum este.

Ehh, a fost mai greu decât se aştepta. Pentru că primele minute efectiv nu reuşea să-şi menţină echilibrul nicicum, şi statea agăţată în permanenţă de mine sau Melinda. După ce-a picat de vreo două ori însă, a prins parcă niţel curaj. Aşa că ultima juma' de oră a fost mai mult singură, chit că nu se avânta decât în „pasul melcului”.

Una peste alta, se pare că i-a plăcut dat fiind că a răspuns cu un DAAA! mare la-ntrebarea:
- No, mai mergem şi-aldat'?

Ceea ce vă dorim şi vouă :-)...

08 decembrie 2009

It's sad...

Ieri seară, din una-n alta am ajuns să vorbim şi despre grădiniţă puţin. O parte a dialogului a fost cam aşa:
- Pe mine nu m-a certat niciodată Mrs. Lavazzado [1], pentru că eu sunt cuminte.
- Da' a certat pe cineva?
- Pe Elisha.
- De ce?
- Păi nu ascultă... Ea nu tace când ne spune să facem linişte şi nu ridică mâna ca să vorbească...
- Hmm... Da' tu pe mine m-ai văzut de multe ori ridicând mâna când vreau să vorbesc?
- Nu, da' la şcoală e altfel... tu nu ştii, măi tata!
- Nuuu, nu ştiu...
- Şi după ce a certat-o a pus-o să stea pe scaunul de time-out [2].
- Da? Hmm... Şi tu ce crezi? E corect sau nu e corect ce a făcut educatoarea cu Elisha?
- It's sad... [3]

Nici eu n-aş şti s-o spun mai bine de-atât.

---

[1] Mrs. Lavazzado este educatoarea clasei.
[2] Echivalentul „scăunelului ruşinii”.
[3] În traducere: „E trist...”

06 decembrie 2009

Boticuţa lu' Moşu'

În ajun, întru ridicarea emoţiilor aşteptării, i-am povestit Mărucăi cum mie Moşul aista pre nume Nicolae nu uita niciodată să-mi aducă şi o boticuţă (aka nuieluşă), indiferent de cât de bine-mi spălam bocancii cu o seară-nainte. Ca de obicei când îmi povestesc amintirile copilăriei, Uca a ascultat atentă, clipocind din ochi cu interes.

Partea faină a poveştii avea să vină la îmbrăcatul pijamalei când, după o adâncă cugetare, Uca i-a spus Melindei:
- Lasă, mama, nu-i nimic dacă ne-aduce Moşu' baticuţe. O să le purtăm... asta e!

De data asta se pare că Moşu' n-a adus, dar pentru la anu' cred că e o idee demnă de luat în seamă (se-aude, Moşule?).

04 decembrie 2009

Mesaj de la Moşu'


Şi-a trimis Moşu' buzduganu' (în engleză) înainte... tare s-a mai minunat Uca de unde ştia câţi ani are şi unde stă... oricum, la sfârşit îi făcea cu mâna şi-i ura de bine. După care a vrut să-l revadă de vreo două ori.


ps/ Am adunat şi eu în desagă o mulţime de mici chestii care aş fi vrut să le pun pe blog acilea... da' m-am cam lăsat pe tânjală de-un timp... să văd ce-mi mai amintes şi poate reuşesc câte ceva zilele următoare.

16 octombrie 2009

Grădiniţă, te iubim!

„Va fi mai interesant decât crezi tu!” -- e ce mi-a spus Uca, ieri, la telefon, după ce se-ntorsese de la grădiniţă, unde fusese cu Melinda pentru a se înscrie. Nu ştiu dacă fraza asta a prins-o de pe la alţii sau chiar e propria-i creaţie, însă redă perfect aşteptările noastre (ale ei şi ale mele) vizavi de subiectul în chestiune.

Şi aşa se face că-n dimineaţa zilei de azi, Măruca s-a alăturat prietenelor sale de-o viaţă --Thea şi Alexandra-- şi-mpreună au purces spre şcoală. De fapt, grădiniţă (doar că aceasta e găzduită în clădirea unei şcoli catolice, St. Matthias), pentru că toate trei sunt înscrise la „grupa mică” (Junior Kindergarten).
(În imagine, de la stânga la dreapta: Uca, Thea, Alexandra şi Lara -- pe alee, în drum spre grădiniţă. Lara le conduce doar.)

Thea şi Alexandra au deja vreo cinci săptămâni „vechime”, timp în care Uca ne-a tot spus c-ar vrea şi ea să meargă cu ele, să se joace acolo împreună. Am încercat să-i spun că, cel mai probabil, joaca va să vină la pachet cu alte cele (diverse reguli şi activităţi care nu neapărat au să fie pe placul ei), dar n-am avut cu cine discuta -- era mult prea excitată de posibilitatea de a se juca cu copii încă şi mai mult decât o făcea până acum (adicătelea ore bune, zilnic).

Prin urmare, timp de cinci zile pe săptămână, începând de la 8:30 dimineaţa, pentru două ore şi jumătate, Uca are program de joacă cu copiii la grădiniţă. Or', cel puțin, aşa crede ea -- şi la fel sper şi eu.

07 octombrie 2009

Jocuri cu cuvinte

În ultima vreme îmi pare că Uca desluşeşte tot mai bine „mecanica” cuvintelor; probabil că de la joacă i se trage.

Mai prin vară, din când în când, mă băgam uneori în discuţiile găştii de pe alee prefăcându-mă că nu-nţeleg câte un cuvânt:
- ... şi am păpat căpşune.
- Ce? Păşcune?
- Nu, căpşune.
- Şăpcune?!?
- Nuuu! Căpşuneee...
- Ahaaa... Năcşpune... am înţeles acum...
- NUUU! CĂPŞUNEEE!
- Ha? Nu pricep... cu ce literă-ncepe?

Şi aci începeau să-şi dea cu presupusul, nu întotdeauna fiind cu toate de aceeaşi părere (nici între ele, nici în raport cu mine).

După un timp s-au prins, şi le vedeam cum repetau cuvântul ca pentru ele încercând să se prindă care e prima literă. Fără ca asta să însemne că renunţau la partea de spectacol şi corectarea mea repetată, de regulă încheiată cu diagnosticul: „Tu nu ştii nimica!” :-)

Mai recent am început să ne jucăm „Fazan” ('au cel puţin aşa-i spuneam pe vremea copilăriei mele), în varianta spusului de orice cuvinte care încep cu o literă oarecare. Îi place jocul la Uca, chit că cel puţin primele dăţi îl juca la modul: căutat prin memorie, găsit un cuvânt interesant, desluşit cu ce literă începe -- este litera cu care tocmai se joacă? atunci spus cuvântul cu o mimică de „Eureka!” iradiind de jur-împrejur; nu este litera cu care se juca până atunci? declarat că tocmai s-a trecut la o nouă literă, şi anunţat cuvântul cu aceeaşi mimică de descoperitor. Aşa că de foarte multe ori fiecare din noi apucam să spunem fix câte un cuvânt începând cu o literă, înainte de a trece la altă literă. În seara asta însă i-am spus că nu mă mai joc dacă nu stăm măcar pentru trei cuvinte fiecare la aceeaşi literă, şi-a acceptat fără proteste majore. Aşa c-am ţinut scoruri cu degetele de la ambele mâini, motiv numa' bun şi pentru câteva operaţii matematice simple („... am spus două cuvinte, mai am unul şi gata, trecem la...”).

Pe urmă s-a-ntâmplat să ne jucăm şi cu desenatul la tablă, fază la care eu de obicei mă declar anti-talent la reproduceri de pisici, câini şi alte patrupede cu blană, şi încep fie să pictez triunghiuri, romburi, etc., fie să scriu cuvinte oarecare. De vreo două ori în ultimele seri a prins-o şi pe Uca scrisul meu de cuvinte şi chiar încerca să le citească. Zice mai întâi fiecare literă în parte, rar („p... i... s... i... c... ă...”); după care încearcă să le lege, adică să spună puţin mai repede, dar nu mai mult de două-trei litere o dată („pi... si... c...ă... că...”); după care repetă bucăţele din precedentele „silabe” şi încearcă să le lege cu ceva cuvânt care-i este familiar. Cuvintele mai scurte (cap, masă, pat) le prinde de regulă; cele ceva mai lungi nu întotdeauna (floare, pisică -- au fost okay; tavan însă i-a ieşit vană, pentru că „van” a fost ultima chestie pe care o tot repeta).

Cu scrisul e încă destul de timidă. Cam are idee cum se fac majoritatea literelor (de tipar) -- le desenează însă disproporţionate unele în raport cu celelalte; uneori „în oglindă”. Când încearcă să scrie un cuvânt, repetă cuvântul cu voce tare, după care scrie prima literă pe care o prinde din cuvânt şi care i se pare că nu a scris-o deja. Aproape întotdeauna prinde doar consoanele; vocalele doar la capetele cuvântului. Prin urmare, „MARIA” e „MRA”, ş.a.m.d.

Orişicât, mie unu' îmi plac jocurile astea, motiv pentru care ne-a prins şi miezul nopţii jucându-ne. (Care miez de noapte a apărut de vreo două ori în discuţiile despre desluşitul ceasului, aşa că părea oarecum natural să-l şi constatăm „în direct”, nu?)


ps/ Nu demult:
- Okay, mergem la culcare acuma?
- Da-mi citeşti o carte?
- Mmm... eu?
- Da. Că tu eşti cititor.
- Păi şi tu ce eşti?
- Eu sunt jucător.
- Okay. Păi atunci e limpede cine ce are de făcut... :-)

12 august 2009

Drum bun, Bunicu'!

„Unu' de iubire, unu' de dus şi unu' de întors!” -- aşa ne zice Măruca când careva dintre noi pleacă undeva şi ea nu merge. După care adaugă trei pupici complementari. Şi unul sau mai multe „hug”-uri.

Şi tot aşa i-a spus azi la Bunicu', când şi-au luat rămas bun pe aeroport.

Drum bun, Bunicu'! Şi să nu uiţi de cel de-al treilea pupic :-)...

11 august 2009

Fugi Uca, fugi!

Mai an povesteam despre ieşirile de seară pe care le facem cu patrupedul lătrător din dotare. Continuăm să avem parte de ele; în ultima vreme, însoţiţi şi de Bunicu'; uneori şi de alţi copii/părinţi de pe alee.

Din când în când (în mod sigur prea rar) mă mai pocneşte dorul de alergat şi mă pun să fac câteva ture de teren, în timp ce patrupedul fuge în toate direcţiile, iar Măruca se joacă fie cu alţi copii (dacă sunt prezenţi), fie cu Bunicu' sau singură (după caz).

Ei bine, de vreo trei-patru zile am cam inversat rolurile cu Uca -- ea este cea care aleargă în timp ce eu îi fac galerie şi o urmăresc cu privirea de pe un punct oarecarea al pistei de alergare. N-a fost ideea mea, ci a ei.

Eu mă dădusem rănit („sunt în şlapi, nu pot s-alerg”) şi bănuiam că asta o va convinge pe Uca să caute un băţ şi să deseneze ceva pe nisip-pietrişul cu care e acoperită pista de alergare, însă n-a fost să fie aşa. Prin urmare a alergat vreo trei ture de teren --încet, cu pauze de luat în braţe şi pupăcit la capătul fiecăreia-- înainte de a mă convinge şi pe mine să mă alătur pentru o ultimă (a patra a ei, prima a mea) tură. Pe parcursul acestei ultime ture, în timp ce eu încercam să-i explic (cu cuvinte puţine, căci deh, se vroia exemplu) cum că e mai bine să nu vorbeşti în timp ce alergi, mi-a făcut o propunere: ce-ar fi dacă am veni şi a doua zi, de dimineaţă, la alergat? Şi, de data asta, să-mi iau şi eu adidaşi, ca s-alergăm împreună?

Vă daţi seama că nu puteam refuza aşa un antrenor personal. Aşa că-n dimineţa zilei următoare (duminică, parcă), în timp ce nori negri se-adunau deasupra noastră, am dat buzna pe teren. Ultimele două ture (din vreo şase ale mele şi patru ale ei) le-am făcut pe ploaie, ţinându-ne de mâini, sfidând fulgerele (care nu o deranjează), tunetele (care nu-i prea plac) şi picăturile şiroaie. Am sfârşit leoarcă, da' veseli.

Aseară a mai fugit patru ture; singură, căci eu iarăşi m-am prezentat în şlapi. (Drept urmare mi-a zis că şi dacă vin în adidaşi pot să nu alerg dacă nu vreau; ea, şi cu Dodo, oricum aleargă.)

Ar fi super-fain dacă ar prinde-o ideea de atletism şi s-ar obişnui să iasă la alergat în fiecare seară/dimineaţă. Dacă persistă suficient de mult, cine ştie?, poate mă molipsesc şi eu :-).


ps/ „O tură” trebuie să fie undeva pe la 400 de metri lungime, dat fiind că pista de atletism înconjoară un teren normal de fotbal. Prin urmare, aleargă undeva pe la un kilometru şi jumătate.

Hmm... cred c-am s-o-ntreb dacă vrea să se-nscrie într-un eveniment de genul „CIBC Run for the Cure”, în care ar putea alerga (plimba, mers la pas) alături de jde mii de alte persoane. Dacă-i surâde ideea, sigur o să scriu despre...

07 august 2009

Echilibristică

Grădinile Edwards se află în partea de nord a parcului Sunnybrook, împreună constituind una din cele mai mari zone verzi a oraşului Toronto. Aşa c-a trebuit să-i arătăm şi lui Bunicu'. (Partea sudică a parcului fiind deja trecută în revistă.) Ieşirea avea să se dovedească a fii o serie de exerciţii de echilibristică pentru Uca.

Pe trunchiuri de copaci căzuţi:

Pe pietre în apă:

Prin copaci:

(-;

05 august 2009

Veri citadine

Nisip şi apă -- unul din cele mai potrivite tratamente pe timp de vară. O combinaţie care în zona Toronto e cel mai probabil să te ducă fie la Plaje („The Beaches”), fie pe Insulă („Toronto Island”). Noi, de regulă, alegem a doua variantă. Lucru care ni s-a-ntâmplat şi astăzi.

Surpriza dimineţii trebuie că a fost întâlnirea cu un cârd de gâşte canadiene ce încercau să dormiteze la umbră. Asta până să dea peste ele Uca şi Alexandra, din care moment au uitat partea cu somnul. (La urma-urmei, mi se pare corect. La ce alt tratament să te aştepţi după ce pui pe apă ditamai avionul? (-;)

03 august 2009

Insule, tunuri şi castele


Măricele, mijlocele, mici şi foarte mici -- cu un total de 997 (dacă bine-mi amintesc de pe plăcuţa înşurubată pe ultima platformă a turnului observatorului din apropiere), insulele astea sunt împrăştiate pe o lungime de câţiva zeci de kilometri din fluviul St. Lawrence, undeva la graniţa dintre Canada şi USA. Zona e comercializată turistic sub denumirea de O Mie de Insule.

În ce mă priveşte, singurul mod prin care mi-am putut explica diferenţa dintre numărul de insule din reclamă şi cel real, a fost prin a bănui că tunul ce decorează portul din Gananoque a fost, totuşi, funcţional cândva.
Una din insule, a Inimii, găzduieşte un mic castel -- Castelul Boldt. A cărui poveste, tragică, e cam aşa: un milionar New Yorkez se decide la cumpăna dintre secole (al XIX-lea şi al XX-lea, ca să nu fie dubii) să construiască o „casă de vacanţă” unde să se poată retrage cu iubita sa soţie. Locaţia aleasă avea să fie pitoreasca insulă a Inimii. Timp de patru ani de zile câteva sute de meşteri trebăluiesc pe şantierul rezultat. Dar înainte de a termina primesc o telegramă: „Opriţi construcţia!”. Soţia milionarului murise pe neaşteptate. Pentru mai bine de şapte decenii insula, cu tot ce era pe ea, avea să fie abandonată. Apoi, în 1977, urmaşii milionarului decid să accepte propunerea autorităţilor portuare din zona celor O Mie de Insule şi vând totul pentru un dolar cu condiţia ca toţi banii care se vor face prin transformarea în punct turistic al castelului să fie reinvestiţi întru reamenajarea sa.
Noi n-am apucat să vizităm castelul din lipsă de documente necesare (i.e. paşapoarte -- trebuia să debarcăm pe teritoriu american), dar l-am pus pe listă pentru proxima ocazie.

30 iulie 2009

Animale cardinale

- Îţi place lebăda?
Am întrebat-o eu, văzând-o că priveşte insistent la impasibila zburătoare ce se odihnea pe luciul apei.

- E ca un doi.
Mi-a răspuns ca pe un fel de concluzie adânc chibzuită. După care a căutat repede alte lucruri demne de interes pe faleza din portul oraşului, lăsându-mă să meditez agale la legătura (sau lipsa ei) dintre romantism şi genele pe care le-mpărtăşim.

28 iulie 2009

Căpriţe, fetiţe şi delfini


MarineLand a devenit o destinaţie tradiţională de vară. Şi, ca-ntotdeauna, asta înseamnă spectacol cu delfini, hrănit de căpriţe şi peşti şi muuulte ture prin diverse trenuleţe, bărcuţe şi alte chestii rotitoare mai mult sau mai puţin ameţitoare.

27 iulie 2009

Her Majesty


Vizita la clădirea Parlamentului Ontario a curprins şi o scurtă pauză în „camera demo”, care e o mică încăpere ce mimează la scară mult mai mică sala de întrunire a parlamentarilor. Ghidul ne-a explicat cum că atunci când sunt şedinţe în plen vizitatorii sunt aduşi doar prin această versiune demonstrativă a sălii parlamentare. Oricum, pentru Uca sala asta a fost mult mai interesantă decât cea „adevărată”, dat fiind că totul era la scară mică, adică numai bine pentru măsura ei.

La un colţ de stradă...

... cânta un scoţian. Şi strada n-avea nimic împotrivă.

El Matador


(ps/ „Păşunea” se află-n buricul târgului, foarte aproape de locul unde lucrez, şi e de fapt un mic spaţiu verde pierdut printre ditamai clădirile de 30+ etaje.)

25 iulie 2009

Tălpiţe


Proprietari (de tălpiţe): Uca şi Thea.

Melc-melc, codobelc...

Codobelcii sunt, mai nou, printre favoriţii aleii în ceea ce priveşte joaca puştimii. Aşa că după majoritatea rafalelor de ploaie (care au tot fost anul acesta) se cam lasă cu câte o vânătoare de melci. Ian priviţi captură:

(Mâna aparţine Melindei; melcii Mărucăi şi celorlalţi colegi de gaşcă.)

ps/ Mai pe la-nceputul verii (că de sfârşitul primăverii nu poate fi vorba, dat fiind că primăvara lipseşte cu totul din peisajul torontonian -- de la iarnă se trece direct la vară) favorite erau omidele. Ca norocul că între timp s-au transformat în fluturi (fo' doi-trei având parte de această transformare într-un bol de sticlă plasat pe frigiderul mic din bucătărie), şi-acu' sunt mai greu de vânat.

24 iulie 2009

Niagara

Socoata d-acas' nu se potriveşte -- cu nimic nu se potriveşte. După cum se poate vedea în cele ce urmează.

Treaba e că noi plecasem cu gând de ajuns la cules de cireşe. Şi după ce ne-am plictisit stând blocaţi în trafic, şi-am tot sperat că o să dăm de panourile alea de pe marginea autostrăzii care ar fi trebuit să semnaleze ieşirea pentru ferma căutată (care panouri, eu aş fi jurat că le-am văzut cu un an înainte; nu şi-n cel următor celui dinainte), ei bine, pe când am pierdut orice speranţă că o să mai vedem vreun sâmbure de cireaşă curând, s-a făcut că ne aflam la o aruncătură de băţ de ditamai faimoasa cascadă. Aşa c-am decis spontan să ne schimbăm obiectivul zilei şi să descălecăm la Niagara.
Ceea ce, până la urmă s-a dovedit a fi fost o decizie bunicică, dat fiind că deşi în ziua cu pricina se anunţase ploaie cu tunete şi fulgere, noi n-am văzut nici o altă precipitaţie cu excepţia celei create de cascadă însăşi.

În orice caz, ne-am plimbat pe faleza canadiană a cascadei până ce ne-a pocnit foamea şi-am dat s-o potolim cu ceva. Care potol ne-a fost servit dimpreună cu informaţia cum că după lăsatul întunericului va să fie şi un foc de artificii deasupra cascadei. Or', aşa ceva nu poate fi ratat atunci când grupul are drept căpetenie onorifică pe cineva de patru ani (nu dăm nume). Aşa că am pus şi de-o plimbare prin zona turistică a oraşului (cazinou, jocuri electronice, magazine de suveniruri, baruri şi băruleţe, etc.) până pe-nserat.

Una peste alta, n-a fost rău deloc. (Cu excepţia faptului că ne-am lins pe bot de plăcinta cu cireşe preconizată.)

23 iulie 2009

Prin parc (din nou)

Gaşca de pe alee dă buzna în parcul lor favorit; în ordinea numerelor de pe tricou (imaginea mai mare, din centru-stânga): Thea, Lara, Iris, Matei şi Uca. (Ana n-a intrat în cadru; Alexandra avea să vină puţin mai târziu; Patrick, Alioşa şi Vlad au trimis scutiri medicale ;-).)

Apropo de joaca la roţile suspendate (imaginea din dreapta-jos): a avut o istorie similară cu cea a spiralei de fier. Pentru multă vreme (mai bine de doi ani) Uca n-a vrut să se apropie de ele, pentru ca apoi, într-o bună zi, să decidă că ar fi timpul s-o facă.

22 iulie 2009

Maimuţici

Iute-iute, recunoşti care-i maimuţa?

Mai încearc-odată (şi nu chiar aşa iute):

Yep, aşa ziceam şi eu, mai uşor e de spus care nu-i... (-:


ps/ Orşicât, pe lângă maimuţele dinăuntru şi din afara perimetrelor îngrădite, mai sunt multe alte animale interesante de văzut la Toronto Zoo. Nu mai insist cu pozele lor pentru c-ar însemna să-mi termin cota de stocare gratuită de la blogspot.com.

pps/ Uca chiar a adormit după jumătate de zi de alergat de colo-colo, fără să pară a o deranja vacarmul făcut de nenumăraţii alţi turişti ce i-au trecut prin preajmă. Cert e că şi-a umplut bateriile iute, şi-a alergat şi jumătatea de zi ce-a urmat după cele câteva (zeci?) minute petrecute pe băncuţă.

20 iulie 2009

Prin parc, pe la cai

Ieşirile în parc cu Bunicu' pot produce...

... mici supărări, cum ar fi atunci când Bunicu' insistă că nu e deloc coşer ca nepoţica să stea cocoţată pe gard fără ca măcar cineva să o sprijine de spate, în timp ce Uca are o foarte hotărâtă şi vocală opinie contrară.
... mari bucurii, cum ar fi cele produse de practica călăritului improvizat, după o juma de oră de admirat călărit adevărat.


La plajă

Balm Beach e o plajă din apropierea unei mici comunităţi ce pare să spună totul despre sine prin numele pe care-l poartă: Tiny (minuscul). Plaja în sine însă nu e tocmai minusculă, ci e destul de lungă şi bine garnisită cu o mulţime de cabane de vacanţă. În una dintre aceste cabane am poposit vreme de vreo două zile, la invitaţia lui Paul şi Adriana. Pozele ce urmează sunt făcute cu această ocazie.


Cabana:


Înnorarea:


„Marea”:


Privirea:


Apusul:


Podul:


Dragonul:


Gaşca:


Plecarea:

(-:

11 iulie 2009

Bunicu'

De două zile a venit Bunicu', motiv de bucurie maximă pentru Măruca (şi nu numai). În ultimele zile de aşteptare nu mai contenea să ne întrebe:
- Da' când vine Bunicu'?... Da' când vine Bunicu'?...

Şi de atunci s-au tatonat reciproc, s-au jucat, au dormit împreună, etc. Uca l-a şi introdus pe Bunicu' la câţiva dintre vecini (unde, de altfel, era aşteptat de alţi bunici şi bunicuţe venite în vizite la odrasle).

Sunt curios să văd cum o să evolueze relaţia în următoarele săptămâni.


ps/ La iniţiativa Bunicului, Uca a fost chiar de acord să-şi facă --cât de cât-- ordine prin camera-i de joacă. Aşa că iute-iute a urmat un aspirat. (Deh, nu se ratează aşa o ocazie ;-).) După ce s-au plictisit şi de jucat cu mecanismul de „supt” (rulaj automat la apăsare pe clapetă) a cablului de la aspirator, Bunicu' a pus mâna pe aparat şi a declarat:
- Gata, acu' îl duc la locul lui.

La care Uca, cu naturaleţe, s-a dat jumătate de pas în spate şi a spus:
- Your Majesty... :-)

(Nu ştiu de unde a scos-o, căci nu am mai auzit-o până acum... Probabil din ceva desene animate?)

Două Alexandre

Alexandra-din-dreapta probabil că n-ar răspunde la apelativul „Alexandraaa!”. Şi nu pentru că nu ar chema-o (şi) aşa, ci pentru că --cu excepţia naşilor ei de botez din Timişoara (şi chiar şi ei, doar mai demult)-- mai nimeni nu-i spune aşa. (Îşi ştie, totuşi, numele complet, dar dac-o-ntrebi întotdeauna îl prefixează cu diminutivele uzuale.)

Oricum, sunt câteva Alexandre în grupul de joacă, aşa că sigur ar răspunde cineva la o tentativă de apel :-).


ps/ Alexandra-din-stânga e o fostă vecină de alee, ce s-a mutat în apropiere, care tocmai trecuse într-o scurtă vizită de joacă.

06 iulie 2009

Râsoteca Koolaid

Mergem şi noi, ca tot canadianu' consumator, la cumpărături de weekend. Când să intrăm în ditamai magazinul cu de toate, ce să vezi la intrare (de era să-l doborâm cu coşul când ne aruncară de pe banda rulantă)? Ehh? Ei bine, ditamai mascota zâmbăreaţă de la Koolaid. Care mascotă făcea cu mâna la tot poporu', şi îndeosebi la publicu-i liliputan.

Pe lângă aşa provocări e greu să treci impasibil, mai ales de ţi se spune Uca-de-Măruca :-). Aşa că numita Uca a început să ţopăie pe lângă mascotă şi să dea „hi-five” şi să chiţăie veselă.

Or', mascota de lângă mascotă (a se citi: o adolescentă îmbrăcată cu un tricou pe care era pictat proeminent un zâmbăreţ Koolaid) atât a aşteptat -- m-a acostat iute pentru a mă întreba dacă sunt de acord să o filmeze pe Uca pentru ca apoi să-mi trimită clipul rezultat; după care i-a şi pus Mărucăi nişte căşti pe urechi, a produs la repezeală o cameră foto/video şi i-a spus:
- Now, could you give me a big laugh? Yeeee...

Ce-a ieşit se poate vedea acilea: Râsoteca Koolaid.

29 iunie 2009

Cre' că pot să zbor...



... I believe I can fly,
I believe I can touch the sky
I think about it every night and day
Spread my wings and fly away...

Căpşunica


Ediţia din anul acesta s-a-ntâmplat sâmbătă. Poate încercăm şi-un redux...

ps/ Dacă doriţi să revedeţi: 2005, ... (restul anilor văd că lipsesc la apel; dar, cu excepţia lui 2006 --când ne-a prins primăvara prin România/Franţa-- cel puţin câte o ieşire la cules de căpşuni s-a-ntâmplat în fiştece an; în unii din ei au fost şi repetiţii de toamnă. Poate sap prin arhiva de poze...)

28 iunie 2009

Dimineţi de weekend cu...



... un admirat de flori:


... un mângâiat de frunze:


... un scos de limbă:


... un câine atent:


... o pisică la pândă:


... un mic dejun la umbră:


... o stropeală de-nviorare:


Ce nu e clar?


(-;