... I believe I can fly,
I believe I can touch the sky
29 iunie 2009
Căpşunica
ps/ Dacă doriţi să revedeţi: 2005, ... (restul anilor văd că lipsesc la apel; dar, cu excepţia lui 2006 --când ne-a prins primăvara prin România/Franţa-- cel puţin câte o ieşire la cules de căpşuni s-a-ntâmplat în fiştece an; în unii din ei au fost şi repetiţii de toamnă. Poate sap prin arhiva de poze...)
28 iunie 2009
Dimineţi de weekend cu...
... un mângâiat de frunze:
... un scos de limbă:
... un câine atent:
... o pisică la pândă:
... un mic dejun la umbră:
... o stropeală de-nviorare:
Ce nu e clar?
(-;
I scream: icecream!
Tom e un vecin de-al nostru, de pe meleagurile lui Sobieski venit (cu mulţi ani în urmă). E un tip foarte simpatic, căruia îi place să schimbe o vorbă cu oamenii de pe alee. Datorită lui, Măruca şi-n ziua de azi spune „Uite o Kropka!” când vede câte un dalmaţian pe stradă.
Ehh, ce idee credeţi c-a avut Tom în careva zi? (Zi de vară, până-n seară...) Una care l-a făcut instantaneu cel mai popular om de pe alee -- şi nu doar în rândul copiilor. A umplut o ladă termică cu gheaţă şi-ngheţată, pe care a plasat-o strategic pe marginea stratului de flori din faţa (err... spatele?) casei sale. Apoi, şi-a fixat un „turban” de bucătar pe cap (luat cu-mprumut de la Dani, băiatul lui Ana şi Ray) şi-a-nceput să sune din clopoţelul de argint (luat cu-mprumut de la noi... hehe, amintire de la nuntă ;-)):
- Icecream! Icecream for eeevery-booo-dyyy...
Ce-a urmat e relativ uşor de intuit. În orice caz, îngheţata de ciocolată a fost prima care s-a terminat; urmată îndeaproape de cea de căpşuni.
Dziękuję, pan Tom!
Luminato
Cu vreo două-trei săptămâni în urmă Toronto a fost gazda unei serii de evenimente (muzicale, artistice) organizate sub egida festivalului Luminato. Am încercat să participăm şi noi la două din evenimente: Cirque de Soleil şi concertul lui Bregovic.
Primul, Cirque de Soleil, a fost o dezamăgire totală -- pe lângă că a început cu mai mult de o oră după ora anunţată, a fost şi o reprezentaţie care avea prea puţin de-a face cu circul (mai degrabă semăna cu un fel de piesă de teatru mută ce avea loc în apă -- „scena” era de fapt o fântână arteziană uriaşă, cu un podium de lemn amenajat şi alte decoraţiuni). Măruca n-a fost deloc interesată (de altfel, nici eu), fiind mult mai atentă la căţelul tipei care stătea lângă ea decât la „circarii” din apă.
La concertul lui Bregovic am stat doar câteva minute -- era atâta lume încât efectiv stăteam pe bordura bulevardului (Măruca se căţărase pe o pompă de pompieri şi de acolo încerca să zărească câte ceva pe scena de la aproximativ 50 de metri depărtare). Şi cum la juma' de metru de tricourile noastre defilau maşinile ce treceau pe cea mai lungă stradă din lume, n-am rezistat decât vreo 10 minute până să ne-ndreptăm spre metrou (era şi trecut de 10 seara, aşa că ni se cam muiaseră picioarele deja).
Momentul cel mai fain a fost însă între cele două evenimente când ne-am oprit să vedem valul lung -- un şir de 64 de sfere (mingi?) roşii suspendate. Loc unde Uca a simţit nevoia să se tăvălească pe podeaua din sticlă luminată, împreună cu alţi copii (grup care mă include).
[La un moment dat rămăsese singură pe podea -- stând întinsă pe spate cu mâinile încrucişate sub cap, admira sferele suspendate de deasupra. Un tip pe la vreo 30 de ani, ce se plimba p-acolo cu partenera-i în timp ce aşteptau să se mai scurteze coada de la intrarea într-un restaurant, a simţit nevoia să o copieze, aşa că după ce a aruncat o scurtă înspre noi (Melinda şi cu mine eram răsfiraţi pe nişte scări din apropiere), s-a întins pe spate lângă Uca cu ochii-n văzduh, şi-a zis ceva de genul: „Wow, ain't those cool, huh?” Păcat că n-am mai apucat să le fac şi-o poză, că până să-mi pornească aparatul s-a ridicat omul şi-a alergat iute să-şi recupereze partenera... Orşicât, mie mi-e limpede că arta asta modernă pare să-i zdruncine pe unii :-).]
(-;
16 iunie 2009
De pe boltă adunate
Astă-noapte am dormit mult şi bine, dar noaptea dinainte n-a fost la fel -- şi nu pentru că m-aş fi uitat la stele.
Ieri noapte, pentru că sforăitul meu (sunt vinovat, onorată instanţă! ;-)) a trezit-o pe Uca, şi ea s-a simţit datoare să-mi întoarcă favoarea. Să tot fi fost fo' patru jumate noaptea, iar eu aveam doar puţin mai mult de-un ceas de somn pe contor. Aşa că după f'un (alt) ceas în care s-a tot zvârcolit lîngă mine încercând să adoarmă din nou, timp în care a făcut nu ştiu câte propuneri de citit din cărţi (refuzate toate, pentru că chiar nu eram în stare să disting orice mai mic de juma' de metru dimensiune), a venit cu soluţia câştigătoare:
- Hai să mergem în camera de joacă să ne jucăm puţin! Te roooooog...
Afară începeau să mijească zorii; iar în mintea mea înceată mijea speranţa că după 10 minute de joacă poate-poate va să revină şi cheful de somn al Mărucăi („the beauty sleep”). Speranţe, taică, speranţe...
Juma' de oră mai târziu încălzeam lăptic la micro-unde, mâncam biscuiţi şi, cu Uca în braţe, verificam e-mail-urile sosiste peste noapte. După care ne-am aruncat în şlapi, veste pe spinare şi am ieşit cu Dodo pe alee. Şi în timp ce patrupedul fugea vesel de la un capăt la altul al aleei şi-şi (re)marca de zor teritoriul, oprindu-se pentru a trage cu ochiul peste gardurile vecinilor unde ştia că sunt pisici (e indiferent doar vizavi de Veve; pentru restul pisicilor are în continuare o curiozitate mistuitoare -- nu tocmai reciprocă, aş zice), ei bine, în tot acest timp eu stăteam cu Măruca în braţe pe unul din scaunele de plastic alb de lângă gardul curţii.
N-a trecut mult să descoperim pe boltă o jumătate de lună perfectă (ultimul pătrar?):
- Din ce-i făcută Luna, tata? Din nori?
- Nuuu. E din pietre şi nisip, şi nu mai ştiu ce altceva...
- Da', tata? Mai ştii când am văzut filmul ăla cu câinele şi cu băiatul acela care au mers şi-au mâncat Luna?
- Ăăă, nu mai ştiu -- erau desene animate?
- Da.
- Aia se poate-ntâmpla doar în desene animate; acolo se poate mânca Luna şi face la loc. Dar de-adevăratelea Luna e ca şi Pământul -- doar că nu este apă pe ea. D-aia e toată galbenă, de la nisip; nu albastră, ca Pământul... ăăă, îţi mai aminteşti cum se vedea Pământul, albastru, în filmul ăla cu staţia spaţială şi ruşii pe care l-am văzut cu Dima acu' două seri?
- Îhî...
- No, albastrul Pământului de la apă vine; iar galbenul Lunii de la rocă şi nisip. Aşa, şi pentru că nu există apă pe Lună, nici nu creşte nimic acolo -- plante, flori, grâu şi alte cele. De fapt, nu există viaţă pe Lună; nu trăieşte nimeni acolo.
- Nu?
- Nu. Hmmm... Oamenii au fost cândva pe Lună... ăăă... mai demult, înainte să mă nasc eu... şi n-au fost prea mulţi, doar vreo 10 sau 12... că mergeau câte doi, ca poliţiştii... dar de-atunci n-au mai fost... hmmm, nici nu ştiu de ce n-au mai fost atât amar de vreme, da' poate c-au să mai meargă...
- O să merg şi eu pe Lună?
- Ţi-ar place?
- Daaa!
- Ei bine, cine ştie? Da' să ştii că nu-i uşor...
- De ce?
- Păi, hmmm... Ne cam iubeşte Pământul ăsta şi e greu să te desprinzi de el...
- De ce?
- Hmm... Păi, vezi şi tu, când arunci o piatră merge în jos, spre Pământ, nu în sus, spre Lună.
- Îhî...
- Asta e pentru că Pământul e mare şi aproape, şi atrage tot ce e în jurul său -- deci şi pe tine şi pe mine... ăăă, de fapt şi Luna e mare... destul de mare, orişicât, deşi nu o vedem chiar atât de mare de unde o privim noi acuma -- dar asta pentru că e departe... Pământul e şi mai mare... ăăă, nu ştiu de câte ori mai mare... dar pentru că stăm pe el nu putem vedea cât de mare este...
Şi-am continuat tot aşa încă vreo două-trei minute, după care discuţia a luat-o în nu mai ştiu ce alte direcţii. Alte câteva minute mai apoi am luat şi noi direcţia pernelor ce se răciseră-ntre timp -- de pe care, o altă oră mai încolo, am ridicat un cap greu şi vâjâind (al meu, deşi --atunci-- nu l-aş fi revendicat :-)) pe care, anemic, l-am purtat înspre staţia de autobuz, metrou,... Luna, tot pe jumate, trebuie că se mutase altundeva pe cer -- mai la vest?
Pentru cei câţiva ce-au avut răbdarea de-a citi pân-acilea, răspundeţi iute (cu voce tare): câte planete sunt în sistemul nostru solar? Câte?
Aşa e -- doar opt mai sunt. Pentru că Pluto, de trei ani încoace, nu mai e planetă -- e planetică (adică planetă pitică, „dwarf planet”). Puţine se ştiu despre această planetă pitică; acilea aş zice doar două vorbe despre cum şi-a primit numele.
Era 1930, când într-o dimineaţă (însorită, n-am nici un dubiu) de martie, în timp ce-şi servea micul dejun, o fetiţă de 11 ani --Venetia Burney-- îşi asculta bunicul citind, selectiv, din presa zilei. Undeva, pe pagina a 14-a a ziarului preferat, acesta a dat peste un articol ce pomenea de o nouă descoperire: o planetă-fără-nume ce se-nvârtea nepăsătoare faţă de frământările multor astronomi ai vremii. Între două sorbituri de ceai (englezesc, nu mă-ndoiesc), prin neuronii Veneţiei a trecut un gând: Pluto, zeul roman al ţinuturilor sub-pământene, ar fi un nume perfect pentru îndepărtata planetă.
Zece zile mai târziu (timp în care bunicul amator de lecturi matinale avea să transmită ideea nepoatei unui amic de-al său, profesorul Turner, iar acesta, la rându-i, avea să o dea mai departe prin telegramă) membrii observatorului Lowell, cei care făcuseră descoperirea, aveau să boteze oficial planeta -- Pluto.
Fetiţa de 11 ani avea să primească un premiu de cinci lire de la bunicu-i bucuros -- cu exact cinci lire mai mult decât a primit de la Disney, cei care au „împrumutat” numele pentru a-l da unuia din cele mai îndrăgite personaje de desene animate ce avea să-şi facă debutul în lume în acelaşi an de graţie, 1930...
Ieri noapte, pentru că sforăitul meu (sunt vinovat, onorată instanţă! ;-)) a trezit-o pe Uca, şi ea s-a simţit datoare să-mi întoarcă favoarea. Să tot fi fost fo' patru jumate noaptea, iar eu aveam doar puţin mai mult de-un ceas de somn pe contor. Aşa că după f'un (alt) ceas în care s-a tot zvârcolit lîngă mine încercând să adoarmă din nou, timp în care a făcut nu ştiu câte propuneri de citit din cărţi (refuzate toate, pentru că chiar nu eram în stare să disting orice mai mic de juma' de metru dimensiune), a venit cu soluţia câştigătoare:
- Hai să mergem în camera de joacă să ne jucăm puţin! Te roooooog...
Afară începeau să mijească zorii; iar în mintea mea înceată mijea speranţa că după 10 minute de joacă poate-poate va să revină şi cheful de somn al Mărucăi („the beauty sleep”). Speranţe, taică, speranţe...
Juma' de oră mai târziu încălzeam lăptic la micro-unde, mâncam biscuiţi şi, cu Uca în braţe, verificam e-mail-urile sosiste peste noapte. După care ne-am aruncat în şlapi, veste pe spinare şi am ieşit cu Dodo pe alee. Şi în timp ce patrupedul fugea vesel de la un capăt la altul al aleei şi-şi (re)marca de zor teritoriul, oprindu-se pentru a trage cu ochiul peste gardurile vecinilor unde ştia că sunt pisici (e indiferent doar vizavi de Veve; pentru restul pisicilor are în continuare o curiozitate mistuitoare -- nu tocmai reciprocă, aş zice), ei bine, în tot acest timp eu stăteam cu Măruca în braţe pe unul din scaunele de plastic alb de lângă gardul curţii.
N-a trecut mult să descoperim pe boltă o jumătate de lună perfectă (ultimul pătrar?):
- Din ce-i făcută Luna, tata? Din nori?
- Nuuu. E din pietre şi nisip, şi nu mai ştiu ce altceva...
- Da', tata? Mai ştii când am văzut filmul ăla cu câinele şi cu băiatul acela care au mers şi-au mâncat Luna?
- Ăăă, nu mai ştiu -- erau desene animate?
- Da.
- Aia se poate-ntâmpla doar în desene animate; acolo se poate mânca Luna şi face la loc. Dar de-adevăratelea Luna e ca şi Pământul -- doar că nu este apă pe ea. D-aia e toată galbenă, de la nisip; nu albastră, ca Pământul... ăăă, îţi mai aminteşti cum se vedea Pământul, albastru, în filmul ăla cu staţia spaţială şi ruşii pe care l-am văzut cu Dima acu' două seri?
- Îhî...
- No, albastrul Pământului de la apă vine; iar galbenul Lunii de la rocă şi nisip. Aşa, şi pentru că nu există apă pe Lună, nici nu creşte nimic acolo -- plante, flori, grâu şi alte cele. De fapt, nu există viaţă pe Lună; nu trăieşte nimeni acolo.
- Nu?
- Nu. Hmmm... Oamenii au fost cândva pe Lună... ăăă... mai demult, înainte să mă nasc eu... şi n-au fost prea mulţi, doar vreo 10 sau 12... că mergeau câte doi, ca poliţiştii... dar de-atunci n-au mai fost... hmmm, nici nu ştiu de ce n-au mai fost atât amar de vreme, da' poate c-au să mai meargă...
- O să merg şi eu pe Lună?
- Ţi-ar place?
- Daaa!
- Ei bine, cine ştie? Da' să ştii că nu-i uşor...
- De ce?
- Păi, hmmm... Ne cam iubeşte Pământul ăsta şi e greu să te desprinzi de el...
- De ce?
- Hmm... Păi, vezi şi tu, când arunci o piatră merge în jos, spre Pământ, nu în sus, spre Lună.
- Îhî...
- Asta e pentru că Pământul e mare şi aproape, şi atrage tot ce e în jurul său -- deci şi pe tine şi pe mine... ăăă, de fapt şi Luna e mare... destul de mare, orişicât, deşi nu o vedem chiar atât de mare de unde o privim noi acuma -- dar asta pentru că e departe... Pământul e şi mai mare... ăăă, nu ştiu de câte ori mai mare... dar pentru că stăm pe el nu putem vedea cât de mare este...
Şi-am continuat tot aşa încă vreo două-trei minute, după care discuţia a luat-o în nu mai ştiu ce alte direcţii. Alte câteva minute mai apoi am luat şi noi direcţia pernelor ce se răciseră-ntre timp -- de pe care, o altă oră mai încolo, am ridicat un cap greu şi vâjâind (al meu, deşi --atunci-- nu l-aş fi revendicat :-)) pe care, anemic, l-am purtat înspre staţia de autobuz, metrou,... Luna, tot pe jumate, trebuie că se mutase altundeva pe cer -- mai la vest?
* * *
Pentru cei câţiva ce-au avut răbdarea de-a citi pân-acilea, răspundeţi iute (cu voce tare): câte planete sunt în sistemul nostru solar? Câte?
Aşa e -- doar opt mai sunt. Pentru că Pluto, de trei ani încoace, nu mai e planetă -- e planetică (adică planetă pitică, „dwarf planet”). Puţine se ştiu despre această planetă pitică; acilea aş zice doar două vorbe despre cum şi-a primit numele.
Era 1930, când într-o dimineaţă (însorită, n-am nici un dubiu) de martie, în timp ce-şi servea micul dejun, o fetiţă de 11 ani --Venetia Burney-- îşi asculta bunicul citind, selectiv, din presa zilei. Undeva, pe pagina a 14-a a ziarului preferat, acesta a dat peste un articol ce pomenea de o nouă descoperire: o planetă-fără-nume ce se-nvârtea nepăsătoare faţă de frământările multor astronomi ai vremii. Între două sorbituri de ceai (englezesc, nu mă-ndoiesc), prin neuronii Veneţiei a trecut un gând: Pluto, zeul roman al ţinuturilor sub-pământene, ar fi un nume perfect pentru îndepărtata planetă.
Zece zile mai târziu (timp în care bunicul amator de lecturi matinale avea să transmită ideea nepoatei unui amic de-al său, profesorul Turner, iar acesta, la rându-i, avea să o dea mai departe prin telegramă) membrii observatorului Lowell, cei care făcuseră descoperirea, aveau să boteze oficial planeta -- Pluto.
Fetiţa de 11 ani avea să primească un premiu de cinci lire de la bunicu-i bucuros -- cu exact cinci lire mai mult decât a primit de la Disney, cei care au „împrumutat” numele pentru a-l da unuia din cele mai îndrăgite personaje de desene animate ce avea să-şi facă debutul în lume în acelaşi an de graţie, 1930...
14 iunie 2009
Pe alee...
Pozele din stânga sunt făcute la mijloc de septembrie 2008; cele din dreapta la mijloc de iunie 2009.
Recunoaşteţi personajele?
(Clic pe imagini pentru a le vedea mărite.)
06 iunie 2009
Vremuri medievale
Ana (a lu' Ray*) le-a invitat pe fete (Măruca, Melinda) să o însoţească la un spectacol „cu cai şi cavaleri”. Aşa invitaţie nu se putea refuza :-).Aşa se face că-n seara asta fetele au avut parte de o mică incursiune în timpuri medievale -- de la lupte (cu lăncii făcute arşice în timpul turnirilor, buzdugane parate cu scutul, dat cu spadele de săreau scântei), la meniu (servit în blide de metal, pocal şi fără nici un fel de tacâmuri -- deh, conform modelului secolului XI) şi ture de şoim (dresat) pe deasupra capetelor.
Uca a reuşit să facă o galerie atât de bună (cică fiecare tribună avea o culoare, care culoare era purtată de câte un cavaler ce participa la întrecerile din spectacol), încât la sfârşit a primit una din cele patru-cinci flori oferite de „cavalerul ei” celor din tribune. Normal c-a impresionat-o într-atât încât aproape n-a avut curajul să accepte floarea cavalerului ;-)...
Ehh, una peste alta, fetele au fost impresionate de întreaga atmosferă -- ceea ce, până la urmă, e tot ce contează.
Muchas gracias, Ana!
*. Îmi spunea Uca astăzi că ea ştie trei Ana: (1) frăţioara lui Victor (aka Ana lu' Victor), (2) frăţioara lui Matei (aka Ana lui Matei) şi (3) nevasta lui Ray (aka Ana lu' Ray). Toţi ne sunt vecini. Ana din povestea asta e din Venezuela, iar Ray din Cuba.
04 iunie 2009
P'rinţii mei
În mod normal, Măruca foloseşte apelativele „mama/mami” şi „tata/tati” când ni se adresează sau când vorbeşte cu alţii despre noi. De prea puţine ori ne vorbeşte amândoura deodată; totuşi, rar, foloseşte şi o formă de plural, care mie tare-mi place.
Aşa a fost, bunăoară, aseară în timp ce încercam a-i explica de ce n-are sens să o însoţească pe Melinda a doua zi în oraş, ci e mai bine să rămână la Thea şi să petreacă cu ea de ziua ei (La Mulţi Ani, Thea! Primii patru au fost mai grei ;-)...). La un moment dat Uca:
- Da' eu vreau să stau cu unu' din p'rinţii mei...
Şi cum să nu te înmoi şi să te gândeşti că, la urma-urmei, nu toţi p'rinţii poartă platoşă de oţel şi umblă pe cal alb... nu? :-)
[Nu se aude un prinţi limpede, ci are un mod ciudat de a lega p-ul de r, fără să se audă ă-ul care ar fi trebuit să fie acolo... Cam la fel cum zice uneori t'ren, când se referă la teren.]
ps/ Cu vreo doi-trei ani în urmă folosea apelativul „mamatata”, zis repede dintr-o suflare, atunci când ne cerea iute-iute ajutorul (cum era, bunăoară, la coborâtul unei trepte sau aşa).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)