În ultima vreme îmi pare că Uca desluşeşte tot mai bine „mecanica” cuvintelor; probabil că de la joacă i se trage.
Mai prin vară, din când în când, mă băgam uneori în discuţiile găştii de pe alee prefăcându-mă că nu-nţeleg câte un cuvânt:
- ... şi am păpat căpşune.
- Ce? Păşcune?
- Nu, căpşune.
- Şăpcune?!?
- Nuuu! Căpşuneee...
- Ahaaa... Năcşpune... am înţeles acum...
- NUUU! CĂPŞUNEEE!
- Ha? Nu pricep... cu ce literă-ncepe?
Şi aci începeau să-şi dea cu presupusul, nu întotdeauna fiind cu toate de aceeaşi părere (nici între ele, nici în raport cu mine).
După un timp s-au prins, şi le vedeam cum repetau cuvântul ca pentru ele încercând să se prindă care e prima literă. Fără ca asta să însemne că renunţau la partea de spectacol şi corectarea mea repetată, de regulă încheiată cu diagnosticul: „Tu nu ştii nimica!” :-)
Mai recent am început să ne jucăm „Fazan” ('au cel puţin aşa-i spuneam pe vremea copilăriei mele), în varianta spusului de orice cuvinte care încep cu o literă oarecare. Îi place jocul la Uca, chit că cel puţin primele dăţi îl juca la modul: căutat prin memorie, găsit un cuvânt interesant, desluşit cu ce literă începe -- este litera cu care tocmai se joacă? atunci spus cuvântul cu o mimică de „Eureka!” iradiind de jur-împrejur; nu este litera cu care se juca până atunci? declarat că tocmai s-a trecut la o nouă literă, şi anunţat cuvântul cu aceeaşi mimică de descoperitor. Aşa că de foarte multe ori fiecare din noi apucam să spunem fix câte un cuvânt începând cu o literă, înainte de a trece la altă literă. În seara asta însă i-am spus că nu mă mai joc dacă nu stăm măcar pentru trei cuvinte fiecare la aceeaşi literă, şi-a acceptat fără proteste majore. Aşa c-am ţinut scoruri cu degetele de la ambele mâini, motiv numa' bun şi pentru câteva operaţii matematice simple („... am spus două cuvinte, mai am unul şi gata, trecem la...”).
Pe urmă s-a-ntâmplat să ne jucăm şi cu desenatul la tablă, fază la care eu de obicei mă declar anti-talent la reproduceri de pisici, câini şi alte patrupede cu blană, şi încep fie să pictez triunghiuri, romburi, etc., fie să scriu cuvinte oarecare. De vreo două ori în ultimele seri a prins-o şi pe Uca scrisul meu de cuvinte şi chiar încerca să le citească. Zice mai întâi fiecare literă în parte, rar („p... i... s... i... c... ă...”); după care încearcă să le lege, adică să spună puţin mai repede, dar nu mai mult de două-trei litere o dată („pi... si... c...ă... că...”); după care repetă bucăţele din precedentele „silabe” şi încearcă să le lege cu ceva cuvânt care-i este familiar. Cuvintele mai scurte (cap, masă, pat) le prinde de regulă; cele ceva mai lungi nu întotdeauna (floare, pisică -- au fost okay; tavan însă i-a ieşit vană, pentru că „van” a fost ultima chestie pe care o tot repeta).
Cu scrisul e încă destul de timidă. Cam are idee cum se fac majoritatea literelor (de tipar) -- le desenează însă disproporţionate unele în raport cu celelalte; uneori „în oglindă”. Când încearcă să scrie un cuvânt, repetă cuvântul cu voce tare, după care scrie prima literă pe care o prinde din cuvânt şi care i se pare că nu a scris-o deja. Aproape întotdeauna prinde doar consoanele; vocalele doar la capetele cuvântului. Prin urmare, „MARIA” e „MRA”, ş.a.m.d.
Orişicât, mie unu' îmi plac jocurile astea, motiv pentru care ne-a prins şi miezul nopţii jucându-ne. (Care miez de noapte a apărut de vreo două ori în discuţiile despre desluşitul ceasului, aşa că părea oarecum natural să-l şi constatăm „în direct”, nu?)
ps/ Nu demult:
- Okay, mergem la culcare acuma?
- Da-mi citeşti o carte?
- Mmm... eu?
- Da. Că tu eşti cititor.
- Păi şi tu ce eşti?
- Eu sunt jucător.
- Okay. Păi atunci e limpede cine ce are de făcut... :-)
(În imagine, de la stânga la dreapta: Uca, Thea, Alexandra şi Lara -- pe alee, în drum spre grădiniţă. Lara le conduce doar.)
