Doina şi Flora

Câteva zile după sosirea noastră, cam pe când începeam să ne racordăm la fusul orar local, au apărut şi „francezii”: verişoarele Doina şi Flora & unchiul Dan (frate-meu).

Primul lucru care e imposibil să nu-l remarci la Doina şi Flora e accentul peltic (parcă mai pronunţat la Doina) şi rârâitul cu aromă franţuzească. (Flora zice că ea nu ştie r-ul românesc, aşa că-l pronunţă pe cel breton. Mi s-a părut că, astea fiind datele problemei, a făcut cea mai înţeleaptă alegere.)

Ca-n orice loc vesel s-a lăsat cu câteva zile de zgomot, joacă (cu inevitabilele dispute pe alocuri), şi mai multă ciocolată decât poa' să care miticul iepuraş pascal.


Uca a-ncercat să-şi impresioneze verişoarele cu cele câteva poezioare prinse de la şcoala de franceză, dar n-a prea avut succes. Doina oricum era-n stare să recite nişte poezii care mi se păreau că rivalizează cu Luceafărul ca lungime (şi din care eu desluşeam fix nimic, franceza mea de baltă nefiindu-mi de prea mare ajutor), aşa că n-a avut concurenţă pe partea asta. Până la urmă zona de interes comună a fost să fie tot coloratul, joaca cu mingea şi cu animalele prin curtea tuşicii.

La drum

Lung. De România. Drumul.

La două zile după ziua Mărucăi ne-am îmbarcat cu toţii (mai puţin Veve & Dodo) de pe Pearson Airport cu destinaţia Europa. Am schimbat în München, între avioane plictisându-ne fo' patru-cinci ore prin aeroport.

Pe primul avion, cel dintre Toronto şi München, Măruca a fost în mare formă. Şi-a selectat ce film a vrut, a mâncat, s-a jucat, şi cam pe când majoritatea pasagerilor moţăiau care mai de care în poziţii mai incomode, s-a pus pe alergat pe culoarul dintre scaune de la un capăt la celălalt pe aproape toată lungimea avionului. A reuşit să şi trezească fo' doi oameni.

Pe al doilea avion, cel dintre München şi Timişoara, a dormit aproape non-stop. Decolarea din München a fost întârziată mai bine de-o oră -- cică li s-a dat peste cap computerul care planifica decolările avioanelor şi a fost nevoie să-l restarteze şi să refacă toate planificările, timp în care am stat fain-frumos în avion aşteptând cu ochii-n ploaie. Uca n-a pierdut momentul şi-a adormit, trezindu-se pe când aproape aterizasem.

În sfârşit, ultima parte a drumului a fost de la Timişoara la Iernut, cu trenul ce pleca în zorii zilei următoare (oricum eram total asincroni cu ora României, deci n-a fost o problemă majoră trezitul). Care tren a avut formidabilul număr de fix două vagoane, unul dintre ele funcţionând şi ca locomotivă iar cel'lalt fiind lăsat pe drum (în Vinţu de Jos?) cu destinaţia Sibiu. Şi eu care-i povesteam Mărucăi despre meditatul cu capul scos pe fereastră fix deasupra semnului cu „E pericoloso sporgersi” -- nici o şansă de aşa ceva în vagonul a cărui singur geam care nu era etanş închis era cel în care cineva reuşise să plaseze un bocanc sau o piatră sau altceva cu care făcuse nişte fisuri lipite mai apoi cu bandă adezivă.

Bine te-am regăsit, Românie! :-)

* * *

Şase

Anul acesta 24 aprilie e duminică -- aşa cum a fost şi acum şase ani.

La Mulţi Ani, Măruca!